Interviu cu scriitorul Vasile Ernu – „Ceea ce ne uneşte este limba maternă”

Născut în fosta Uniune Sovietică, Vasile Ernu a scris un volum de amintiri cu privire la experienţa în comunism, care a primit, în anul 2006, premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Ulterior, alte cărţi şi activitatea sa publicistică l-au confirmat ca una dintre cele mai vii voci ale intelectualităţii româneşti. Vasile Ernu se declară îngrijorat cu privire la îndepărtarea tinerilor de viaţa culturală şi face o comparaţie între societate şi corpul uman: dacă îi tai o mână (distrugi biblioteci sau cinematografe), distrugi posibilitatea de dezvoltare a unui anumit tip de cultură sau viaţă socială.

– Ultimul dumneavoastră volum, cel semnat în colaborare cu Bogdan-Alexandru Stănescu, se dezvoltă pe pretextul „disputei” Gogol-Joyce. Cum a fost primită cartea şi cine credeţi că a avut de câştigat în urma ei?

– A fost ca o copilărie, care pornea de la un „moft”: „Bruce Lee îl bate pe Van Damme?” sau „Hagi e mai tare ca Stoicikov!”. În cazul de faţă, nu aveam doi luptători sau fotbalişti, ci doi scriitori mari. Şi cum nu funcţionau tehnici de „karate” sau „goluri”, celebre pentru a dovedi superioritatea ataşamentelor noastre, era nevoie de argumente şi de ceva poveste, astfel încât am decis să scriem texte pornind de la aceşti autori. Bogdan a ales calea epistolară, iar eu am răspuns provocării. A ieşit o lungă corespondenţă, iar la final a apărut acest volum.

Cartea a fost bine primită, mai ales că deja avea marca Radu Cosaşu pe ea, cel care ne făcuse prefaţa şi care, cumva, a şi „năşit” această carte. El a fost primul care a scris apreciativ despre epistolele noastre, încă înainte să apară cartea. Acest lucru ne-a încurajat, dar ne-a şi ambiţionat. Când ştii că eşti urmărit de Radu Cosaşu, unul din virtuozii literaturii române, cu un spirit al ironiei exemplar, atunci începi să devii parcă şi tu mai motivat. Pentru mine, sunt importante aceste aprecieri şi discuţii cu oamenii la care ţin şi pe care îi apreciez mult.

Cine a avut de câştigat de pe urma cărţii? E greu de zis, dar faptul că am întâlnit oameni care după ce au citit cartea s-au apucat să citească sau să recitească Gogol şi Joyce, impulsionaţi de cele discutate, eu cred că e mare lucru. De exemplu, un cititor mi-a scris că a descoperit Platonov, un autor mai puţin cunoscut la noi, dar pe care eu îl consider unul din cei mai importanţi scriitori ruşi ai secolului al XX-lea. În primul rând, cred că am câştigat noi, pentru că, prin ceea ce am scris, nu am făcut decât să încercăm să ne dumirim ce e cu literatura pe care o citim şi ce este cu noi în raport cu această literatură. Cine a învins în disputa dintre Gogol şi Joyce? Eu cred că literatura.

– Cum aţi ales Hanul lui Manuc?

– A fost o întâmplare. Era 1 Decembrie, am ieşit din birou după o zi de muncă şi am zis să mergem la o bere că, totuşi, e sărbătoare. Şi am ajuns la celebrul Hanul lui Manuc. Şi aici a fost o lungă discuţie despre literatură, care a dus la acest epistolar. O întâmplare fericită. Din păcate, nu toate întâlnirile de la beri se termină aşa.

– Spuneaţi, odată, că „ne mai uneşte doar limba, care nu o duce nici ea prea bine”. Pe de altă parte, volumul amintit deja se referă încă din titlu la „ceea ce ne desparte”. Când vă gândiţi la România copiilor noştri, sunteţi mai degrabă pesimist.

– Să clarificăm câteva lucruri. Prima afirmaţie face parte dintr-un context în care vorbesc despre un anumit tip de identitate. Eu susţin că, în acest moment, ceea ce numim noi „naţiune română”, structura acestei identităţi, e pe cale să se năruie. Nimic din acele elemente clasice nu ne mai face să ne simţim „împreună”. În ultimii 20 de ani (dar procesul e mai vechi), ceea ce numeam noi „unitate naţională” a început să fie fărâmiţată de diverşi alţi factori. Grupurile, oamenii, încep să se identifice, să se solidarizeze după alte principii. În mare parte, aceasta se datorează cauzelor economice şi unor regrupări sociale şi culturale, care sunt doar efectele acestor cauze economice. E tot mai greu să găseşti motive „naţionale” prin care să solidarizezi grupuri mari de oameni. Însă elementul-cheie în acest veac al fragmentării, liantul principal este limba. Când totul a devenit foarte fragmentat, disipat, există încă limba maternă care ne leagă pe toţi cei care s-au născut şi au învăţat să vorbească în ea aproape „biologic”. Cu excepţia celor care vorbesc de mici două-trei limbi, cazuri mai rare în zona noastră, nicio limbă învăţată la maturitate nu poate înlocui limba maternă. Iar această primă limbă lasă urme foarte adânci şi încă are puterea de a coagula şi de a crea o anumită unitate. Dar nici ea nu o duce bine. Trece prin transformări majore şi nu ştiu dacă e neapărat bine.

În cazul meu şi al amicului meu Bogdan, e clar că limba ne uneşte, iar temele şi preferinţele ne despart. Însă, în esenţă, „ceea ce ne desparte” de fapt ne uneşte foarte mult. Există un câmp al literaturii în care ne regăsim şi ne simţim minunat. Faptul că textele noastre stau între aceleaşi coperţi e un semn al unităţii, păstrându-ne diferenţele şi simpatiile. Asta e frumuseţea.

– În multe oraşe, au dispărut cinematografele, librăriile sau bibliotecile. În schimb, avem sedii de bănci şi bodegi la toate colţurile de stradă. Spre ce ne îndreptăm?

– Aceasta este una din bolile mele mai vechi. Am şi scris un Manifest al cărţii care a făcut ceva valuri. Teza mea este foarte simplă: dispariţia unor infrastructuri duce la dispariţia anumitor comunităţi sociale. Societatea este ca un corp uman: îi dai un anumit tip de vitamine şi calorii, iar corpul reacţionează într-un fel. Dacă unui corp uman îi tai mâna, nu mai are cu ce duce lingura la gură şi are nevoie de cineva să-l îngrijească. Distrugi reţelele de librării, biblioteci, cinematografe şi teatre, distrugi o întreagă comunitate, mod de viaţă socială şi accesul, posibilitatea de a se dezvolta a unui anumit tip de cultură şi viaţă socială. Iată un exemplu simplu: în anii ’80 ai secolului trecut, în orăşelul de provincie în care locuiam, în drumul de la şcoală spre casă aveam trei biblioteci, două librării şi două cinematografe. Aveam şansă să mă opresc la una din cele şapte instituţii: să văd un film, să citesc sau răsfoiesc o carte. Astăzi, aceste instituţii au dispărut, iar în ele sunt crâşme sau sedii de banci. A crescut o întreagă generaţie de tineri din care o mare parte nu a intrat în viaţa ei într-o librărie, bibliotecă sau cinematograf. Aceasta mă îngrijorează, chiar mă sperie. Aceste lucruri ar trebui să ne intereseze la nivelul cel mai înalt, pentru că ţin de modul în care ne vedem noi ţara şi societatea în care vrem să trăim. Clasa politică, şi în mod special, clasa intelectuală, ar trebui să răspundă la o întrebare radicală: în ce fel de ţară şi societate vrem să trăim. Iar răspunsul trebuie să fie o întreagă dezbatere publică (şi polemică, dacă trebuie) care, din păcate, la noi lipseşte cu desăvârşire.

– Criticul Paul Cernat v-a comparat cu Radu Cosaşu, acel Radu Cosaşu din „Supravieţuiri”. Cât de mult credeţi în această comparaţie şi ce înseamnă pentru dumneavoastră?

– Fireşte, mă onorează. Spuneam mai devreme că e foarte important să fii susţinut de oameni pe care-i apreciezi mult. E important să poţi vorbi şi polemiza cu ei. După debutul cu Născut în URSS, am avut ceva emoţii, căci nu cunoşteam prea bine lumea literară şi cutumele ei. Nu ştiam cum voi fi primit, mai ales că volumul meu venea cumva în răspăr cu tendinţele dominante din zona memorialisticii, ego-prozei etc. Faptul că am fost asemănat cu Radu Cosaşu şi că acesta, la rândul său, a lăudat cartea, m-a încurajat mult, dar m-a şi motivat. Dacă înainte nici nu visam să fiu citit de Cosaşu, după volum am ajuns să avem scurte convorbiri şi să povestim. Avem enorm de mult de învăţat de la generaţia lor. Trebuie să-i apreciem şi să profităm de experienţa lor, cât îi mai avem în viaţă. E o generaţie care a trecut prin multe necazuri, a fost încercată de multe ispite şi a prins câteva perioade destul de diferite. Aceste diferenţe le cresc valoarea experienţei.

– Bogdan-Alexandru Stănescu spunea într-un interviu că literatura nu se face/citeşte decât de unul singur. De acord?

– Da, întru totul. Literatura e ca şi viaţa: nimeni nu poate citi şi avea experienţa lecturii în locul tău, nimeni nu-ţi poate trăi viaţa. Fiecare în parte ne citim cărţile şi ne trăim viaţa.

– De ce ar trebui să citim? Ne face literatura mai deştepţi?

– Viaţa îi este dată omului o singură dată pentru a nu muri prost. Este sloganul meu. Dar pentru aceasta trebuie să citească, fiindcă lectura te face mai destupat la minte, îţi deschide noi orizonturi.

– Printre altele, sunteţi unul dintre organizatorii Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti. Ce se ştie, deocamdată, despre ediţia de anul acesta?

– Fac şi astfel de lucruri. Anul acesta va fi un desant de scriitori din fosta Iugoslavie, o zonă cu scriitori de excepţie. Sunt şi eu curios să-i cunosc. Vom mai avea şi un scriitor bulgar şi sperăm să aducem şi doi scriitori la care ţinem foarte mult. Dar este o surpriză. Vă voi anunţa din timp.

– Dacă v-aţi trezi într-o dimineaţă îmbrăcat în ţinută militară cu grad de maior, ce aţi face?

– Cu toate că am un spirit pacifist, sunt conştient în ce lume trăiesc. Armata este o instituţie care are două componente esenţiale: legea şi onoarea. Adică un set de reguli care nu pot fi încălcate, ci doar respectate. Dacă una din cele două entităţi dispare, instituţia se năruie sau se transformă în altceva. Şi mai ştiu un lucru: un adevărat conducător de oşti este în faţa inamicului, cu armata în spatele său, şi nicidecum în spatele frontului. Cu alte cuvinte: cu cât gradul este mai înalt, cu atât responsabilitatea e mai mare. Însă conducătorii nu trebuie să uite niciodată că armata e ca o tablă de şah: pionul este cea mai importantă figură, adică fiecare soldat trebuie respectat şi protejat.

---

Vasile Ernu s-a născut în URSS, în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor-asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani, a ţinut rubrici în România liberă, Noua literatură, Suplimentul de Cultură, Observator cultural şi pe portalul HotNews. Este iniţiatorul şi coordonatorul revistei online www.criticatac.ro. A publicat volumele: Născut în URSS (trei ediţii la Polirom, prima în 2006; distins cu „Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România” şi „Premiul pentru debut al României literare”), Ultimii eretici ai Imperiului (Polirom, 2009) şi, în colaborare cu Bogdan-Alexandru Stănescu, Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom, 2010). Alături de Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, a coordonat volumul Iluzia anticomunismului (Editura Cartier, 2008).