Din ce-am apucat să-nțeleg, se pare că îngerul plângător de pe coperta volumului „… iar neantul a grăit” de Andrei-Codrin Bucur (Editura Eikon, 2024) are legătură cu/se trage din serialul britanic de science-fiction Doctor Who. Acolo, îngerii plângători sunt niște ființe extraterestre care cel mai adesea iau înfățișarea unor statui de piatră de inspirație gotică reprezentând îngeri cu mâinile puse la ochi de parcă plâng. Atunci când nu sunt observați de alte ființe ei se mișcă, se apropie de pradă, atacă și își trimit victimele în trecut, ceea ce provoacă un flux temporal din a cărui energie se hrănesc. Sau le ucid pur și simplu. Victima care privește în ochii unui astfel de înger se expune pericolului fatal ca acela să-i pătrundă în retină și să-i cotropească spiritul. De altfel aceasta este și o metodă eficientă de a scăpa de acești îngeri malefici: dacă sunt induși în eroare și ajung să se privească unul pe altul în ochi se anihilează reciproc. Iată, deci, motivul pentru care își acoperă ochii cu mâinile: pentru a nu risca să se privească direct unii pe alții. Desigur, serialul fiind lung-lung-lung (s-a spus chiar „cel mai lung din toate timpurile”) metodele/capacitățile/rapacitățile acestor atroce monștri teleaști se tot schimbă și preschimbă dar, în mare, toate sunt variații ale temei pe care tocmai v-am redat-o (mulțumesc frumos, internetuțu’ taichii!).
Nu, nu imaginea îngerului plângător m-a determinat să văd ce-i (și) cu acest volum de poezie. Dacă ar fi fost să mă decid numai după poza de pe copertă, nu m-aș fi apropiat. Ce m-a făcut curios a fost numele autorului (nu citisem nimic scris de el) și anumite cuvinte-cheie din textul semnat A.T. Branca de pe coperta IV: „suprapunerea tonalității psaltice peste execrabilul cotidian”; „cele mai banale și lipsite de sens gesturi”; „scurtcircuit estetic”; „scenele triviale de viață comună”; „vorbirea în răspăr”; „parodia vădită”; „un ton de batjocură și o vorbărie obraznic-blasfematoare”; „omul pierdut în lumea postmodernă”; „Dumnezeu a obosit, a devenit neputincios, amnezic”; „o lume degenerată”; „substanța mundană”. Păi, dacă-i vorba de execrabilități/trivial/batjocuri/degenerare/mundanități n-am cum să ratez, clar. Ce-ar fi televiziunea autohtonă fără știrile de la ora 5?! Ce-ar fi România fără politicienii agramați?! Ce-aș fi eu fără mizerabilismul literar?!
Dar chiar, am putea trăi/supraviețui fără bălăcăreală, bășcălie, kitsch?!
Am deschis cartea – musai s-o citesc – aproape convins că o să am de-a face cu același soi-sos-soios de delectare comod-masochist-debilitant-familiară, încă una d-ale noastre, i-auzi una, i-auzi două, i-auzi șaptezecișinouă.
De Andrei-Codrin Bucur mai citisem/auzisem în trecere. Probabil un alt tânăr-aspirant-veleitar care umple rafturile cu nevandabile ale librăriilor, îmi ziceam grăbit de fiecare dată. Judecată fără argumente/abruptă/nejustificată, doar așa, că-mi venea ușor s-o emit, fără niciun efort de gândire, whatever, next. Acum însă, de vreme ce i-am citit cartea, nu mai pot continua să ignor cine este acest autor, așa că mă văd nevoit să mă strădui să aflu mai multe despre el – și iată că aflu:
Andrei-Codrin Bucur a făcut parte din colectivul autorilor volumului de povestiri „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). În 2021 a publicat volumul de versuri „La bella Italia. (Antipoeme jurnaliere)” (Editura Tracus Arte), câștigător al Premiului Budila-Express în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina” ediția a VII-a, și a fost nominalizat la Premiul Național de poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum. A studiat Arte Plastice, Sport și Teologie-Didactică. Interesant.
Cu ce avem, deci, de-a face în acest volum? După toate aparențele, cu neantul cotidianului, void-ul atotîmpresurător reprodus cu verb puternic, ton malițios și ironie-brici încă din primul text:
„M-ai părăsit suflete al meu iar gândurile Mă apasă. Nu mai au loc Unde să le pun? Ce să fac cu ele? Cel puțin cu tine știam o treabă: le aruncai într-o cutie Și le trimiteai înapoi. Eu lingeam timbrul Tu puneai ștampila Curând fac trei’ș’cinci dar ție ce-ți pasă? Norocul încă nu m-a ajuns. Nici minimul pe economie Cu doar doi ani vechime nu-ndrăznesc să visez la pensie Așa că visez c-o să vii să ne luăm zborul Și-o să muncim la negru pentru cine oferă mai mult.”
Ce urmează este o satiră plină de vervă a religiozității impuse insidios unei societăți cu așteptări laice, o critică socială frust-pontoasă servită abil de studiile teologice ale autorului și de aplecarea lui spre căutarea răspunsurilor esențiale la întrebări existențiale:
„Să nu fugi de fața Domnului! Pân-acum i-ai văzut doar spatele Poate că nu-i chiar atât de malefic Poate că buzele lui se vor arcui discret Poate c-o să-l doară la bască Și-o să te blagoslovească”
Dincolo de perplexitatea ingenuă a acestui tânăr poet contemporan mi se pare că întrevăd, inclusiv dar nu numai, efectul predării opțional-obligatorii a religiei în școli, ca lovitura unui bumerang care se întoarce cu toată forța și brutalitatea cu care a fost lansat (citește și tu volumul și spune-mi dacă aberez):
„Mi-am văzut de treabă Ți-am mulțumit pentru bucate... pentru sănătate N-am făcut mofturi când ai zis că nu-i de-ajuns Pe urmă mi-a plecat băiatul Ea m-a trădat Nu voiam divorț însă a spus că-l iubește M-am simțit ca un vierme și mi-am ridicat privirea: Tu stăteai pironit pe lemnul acela Înalt gol... cu picioare subțiri... epilate Și cu mădularul la vedere Le-ai dat exact ce meritau Și mie un motiv în plus să cred Că nici pentru toți banii din lume nu te dai jos de-acolo Da’ nu pentru că nu vrei să fii ajutat Ci pentru că-ți place să ne vezi ploconiți Cerându-ți permisiunea De fiecare dată.”
Astfel, Dumnezeu – autoinserat persuasiv/parșiv/pervers în cotidianul imund și lipsit de perspectivă – e luat la întrebări fără menajamente, împins cât-încolo sau de-a dreptul faultat/luat la mișto așa cum merită pentru că se decredibilizează grav cu ezitările, capriciile & lipsa lui de empatie:
„Dacă te-ai săturat să fii periat de farisei Care-n loc de cafea la mic dejun îți macină cicoare Dă-mi voie să intru. Aduc eu ce treb’e Ș-ai să vezi ce gust are Se zvonește că ești ocupat: târnosirea unei bazílici Centura cu dinamită a unui eretic Reconstrucția... Plus că vrei să mergi și tu la un masaj Să te relaxezi într-o baie turcească Sau s-ațipești pe scaunul unui frizer Care-ți enumeră ultimele canonizări În timp ce-ți tunde aureola Așa că dă-o-n spanacul ei de Lege! Acordă-ți un răgaz și primește-l pe robul tău în audiență! Schimbăm și noi o vorbă ca băieții Căci s-ar putea când vei veni DACĂ vei veni Să nu mai recunoști nimic.”
Practica creștină e la rândul ei criticată acid/sec/neiertător:
„Enoriașii îs pe vârfuri. Confuzia li se ivește-n retine (...) Același pocal cu alcool aceeași plagă deschisă Rumegi înghiți și Mori.”
În toate, un imens hohot de râs intransigent aruncat în față divinității:
„Una din celebrele fantezii erotice care bântuie Omenirea este dobândirea juisării printr-un raport Submisiv de tip profesor-elev patron-angajat Părinte-copil Și cum poruncă avem să Te iubim din toată inima Din tot sufletul și din toată puterea Nu mă mir că mulți vor să se unească cu Tine.”
Însă ce se întâmplă în partea a doua a volumului – poemul Mortua Est (pentru că așa am receptat această a doua parte, ca pe un singur poem) – e o altă poveste. Mottoul © Eminescu – „Îmi vine a crede că toate-s nimică” – îmi apare a fi cât se poate de potrivit. Însă percepția mea, cel mai probabil, nu corespunde intenției autorului.
După intransigența bine țintită din prima parte, nivelul discursului poetic scade brusc, invadat de grobianisme („cine nu râde în situația actuală mă-sa-i traseistă”) și cuvinte-deprecații (macaronari, bârnău, meliță, moșnegi, plăvan, nehalite), compunând un talmeș-balmeș cu morgă de bancuri de bancă uzată, sufocată de coji de semințe, din fața blocului. Dus de un vârtej de vulgarizare neforțată pe toată linia, controlul limbajului se pierde într-o relatare vindicativă a României din anii pandemiei de Covid-19 mixată convulsiv cu amintiri de familie, știri televizate, disecții expeditive de personaje și relații prin judecăți psihologizante sau confesiuni nestăpânite, referințe îndoielnice la Mircea Cărtărescu, Radu Vancu, Pier Paolo Pasolini sau Simona Halep, reverențe bizar-intempestive („prea mulți poeți tineri cochetează cu politica și-n/paralel îl insultă pe Adrian Păunescu/avea bardul de la bârca o vorbă: «Mă abțin»”) și tot felul de alte chestii pe care nu vreau să mi le amintesc. Pe scurt, o șaorma-poetică-cu-de-toate din care se scurge pe șervețelele de duzină în care e împachetată o justificare uleioasă & subțire: we all go a little borderline sometimes.
Plus apetența pentru Eminescu, orice rol încețoșat va fi jucând el în ansamblul volumului (că încă nu mi-e clar), reper/pretext/resursă/backing vocals.
Așa grăit-a A.C. Bucur. Îngere plângător, ține-ți ochii în palme!
Înainte de final, o observație tehnică: nu am înțeles ce e cu punctele presărate aleatoriu pe foarte multe pagini, sus, jos, deasupra sau sub versuri, în spațiile albe unde nu ar trebui să fie. Probabil un soi de stranie scăpare de tipar, însă nu-mi pot reprima întrebarea fiindcă nu am mai întâlnit acest fenomen la nicio altă carte din câte mi-au căzut în mână – pesemne, cine poate ști?, o glumă-răzbunare-sabotaj din partea neantului-Dumnezeu luat atât de pe șleau în tărbacă.
Ajuns la ceasul concluziilor, aș spune, deci, că domnul Bucur face, în această carte, poză de enfant terrible cu potențială bună priză la publicul larg. Mă întreb, însă, cât de veridică este această imagine. Va ține, își va menține coloratura pitorească nealterată în marele album poetic al anilor-decenii-secole ori se va voala în degrabă trecere asemeni unui ocazional cadru polaroid? Evident, nu am pic de răspuns, ci numai multă îndoială.
„La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?
De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.”*
Până una-alta, citește, mă, și tu – poate-ți place. 🙂
*Mihai Eminescu, Mortua est!
Andrei-Codrin Bucur, …iar neantul a grăit, Editura Eikon, anul publicării: 2024, nr. pagini: 106
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu