„Eseul şi păgânul”, cea mai recentă carte publicată de Viorica Răduţă, scriitoare pe care am urmărit-o mai degrabă datorită volumelor de proză cu puternică amprentă radiografic-memorialistică, duce lectura la un alt nivel. Cum zice chiar Viorica Răduţă la un moment dat, deşi în alt context, e ceva la „limita nebuniei, una a singurătăţii (!?), în notări rarefiate, cu mult gol înăuntru. De neatins.”
Volumul apărut la Editura Universităţii de Vest din Timişoara nu este neapărat de neatins, însă cere un efort de concentrare şi interpretare caracteristic mai degrabă unui cititor specializat în eseuri. El are la bază o carte mai veche – sunt vreo 17 ani de la apariţia ei – anume „Interpolări şi interpolări”, publicată la Casa Cărţii de Ştiinţă. Cum sugerează titlurile şi editurile la care aceste cărţi au fost publicate, scrierile de aici sunt menite să analizeze şi să adâncească teoretic anumite chestiuni ce ţin de modul de a face artă şi literatură, să găsească sensuri noi, mai puţin vizibile, şi conexiuni între diverse opere şi autori, într-un mod în care numai un profund pasionat ar putea să o facă.
Viorica Răduţă a pus la un loc într-un singur volum interpretări legate de sculptura brâncuşiană, de menuetul personajelor caragialiene în raport cu cele ionesciene, a trecut şi prin Bacovia, dar şi prin Eminescu, nu a uitat nici de regretatul Ioan Es. Pop şi nici de Blaga sau de Nichita Stănescu. Numele şi referinţele sunt, desigur, mult mai numeroase, şi fac dovada unui spirit critic care respiră la înâlţime, la un nivel în mare parte inaccesibil cititorului obişnuit.
În acest corp „plin de patimi vechi şi noi” care este „Eseul şi păgânul”, Viorica Răduţă se referă mai întâi la anamorfoză şi susţine că aceasta a fost translatată cu succes în literatură de Mircea Cărtărescu, după care priveşte către figura ovoidului, cu trimiteri către Eminescu şi Brâncuşi, şi către pliurile cele mai ascunse ale unor noţiuni care i se par insuficient explorate.
„Eseul şi păgânul” este ca o pictură la care pictorul ataşează cu răbdare ani la rând puncte de culoare. Punct după punct, tabloul capătă o faţă pe care numai pictorul a întrevăzut-o în formă aproximativă la startul efortului său, iar la final el înfăţişează un soi de viziune a cărei apreciere rămâne la latitudinea privitorului. În acest caz, iubitorul de eseuri va avea nenumărate capete de aţă de care să-şi agaţe propriile interpretări conceptuale.
„Atenţie! Dacă răbdarea nu e prea mult pusă la încercare, trimit această Carte, Cetitorule, cu o corecţie: să se aibă în vedere că în ansamblul compus din bucăţi tematice atât citatul cât şi argumentaţia sunt necesare, fie şi în staticul lor, întru lămurirea unghiului critic asumat.”
Efortul Vioricăi Răduţă este unul rar în literatura de astăzi, mai ales că el dă seama despre un interes adevărat, netrucat, pentru semnificaţia simbolică a operelor. O astfel de carte nu va vinde şi nu se va vinde, dar va fi un reper de interpretare pentru domeniile pe care le atinge. Un reper cu atât mai necesar cu cât prezentul este atât de haotic, de grăbit şi de imprevizibil.
Viorica Răduţă, „Eseul şi păgânul”, Editura Universităţii de Vest Timişoara, anul publicării: 2024, nr. pagini: 258
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Maxim Hopman / Unsplash
scrie un comentariu