Monica Cure: „Sunt trei lucruri importante în publicarea unei traduceri: finanțarea, accesul la editură și promovarea”

Un moment esențial pentru mine la FILIT 2021 a fost dialogul pe care l-am purtat cu traducătoarea și poeta Monica Cure. Am atacat problema dialogului colectiv, a traducerii de poezie, dar și a polarizării sociale din România și din Statele Unite. O călătorie prin Arad, Iași, București, Detroit și Twitter.

Andrei Zbîrnea: Într-un interviu recent, în engleză, spuneai cam aşa, că poezia e şi înfricoşătoare, dar şi ca o eliberare. Interviul era înainte de pandemie, aşadar te întreb acum dacă s-a schimbat mantra asta între timp. Înspre ce tinde acum, spre înfricoşare sau eliberare?

Monica Cure: Mi se pare că orice adevăr poate fi şi eliberator, dar şi înfricoşător. În pandemie, clar, e mult adevăr care trebuie spus. Învăţăm multe lucruri noi, că de fapt nu putem trăi fără să ne afectăm unii pe alţii. Asta iese mai mult în evidenţă şi dacă la început părea că vom fi cu toţii solidari – o pandemie e ceva care li se întâmplă tuturor – după aceea am văzut cât de mult s-a polarizat totul, ce înseamnă bunăstarea, ce înseamnă sănătatea, şi asta mi se pare partea tristă a pandemiei. Iar în ceea ce priveşte poezia, la început a fost greu, dar cu timpul necesitatea să începem să scriem a fost din ce în ce mai mare.

Poezia a revenit în viața mea

AZ: Pandemia te-a prins în Bucureşti. Cum s-a schimbat raportarea ta faţă de literatură după acest moment?

MC: Trebuie să recunosc, am fost foarte conştientă de schimbarea asta, de la lumea academică la cea a poeziei şi traducerii. Măcar din punctul acesta de vedere, pandemia a fost cumva mai blândă pentru mine din perspectiva muncii.

AZ: Când ai făcut switch-ul acesta, de la lumea academică la cea a traducerilor şi a poeziei?

MC:  A fost un proces care a început cu venirea mea în România datorită unei burse Fulbright, în toamna lui 2017. Cam de acolo, venind înapoi aici, neavând aceleaşi obligaţii administrative pe care le aveam în State, puteam să gândesc altfel. Poezia a revenit în viaţa mea, deşi tot timpul am scris, însă acum am avut mai mult spaţiu emoţional şi mai multe subiecte de explorat. Practic, atunci a început totul, în acel an şi jumătate cât am stat la Iaşi, iar decizia am luat-o în decembrie 2018, când se termina bursa. Atunci m-am hotărât să mă mut în Bucureşti şi să mă ocup de poezie şi traducere. A fost un moment bun pentru decizie. În 2019, am trăit un an normal în Bucureşti, când am putut să cunosc oameni şi să-mi formez anumite obiceiuri de muncă, iar asta m-a ajutat foarte mult pentru ce avea să vină odată cu pandemia.

AZ: Cum se împacă scrisul de poezie cu traducerile? Ai tradus din Adela Greceanu, Dan Coman, Doina Ioanid, din proză pe Liliana Corobca… Cum faci loc traducerilor lângă scrisul tău de poezie?

MC: Mie mi se pare că se îmbină foarte, foarte bine şi mă bucur că în momentul de faţă pot trăi şi din traduceri. Mi se pare o muncă oarecum complementară. A traduce este o relaxare, aproape un joc să găsesc cuvintele cele mai potrivite. Traducerea este despre a găsi soluţii, iar când găsesc soluţii sunt extrem de bucuroasă, şi chiar şi atunci când sunt atât de obosită încât nici măcar un email nu mai pot să scriu, încă mai pot să traduc. Traducerea de poezie e ceva ce fac mai mult de plăcere şi tocmai acest lucru mă şi stimulează să scriu.

AZ: În afară de traduceri literare, ştiu că munceşti cam în acelaşi domeniu pentru o reţea de filme…

MC: Da, pentru HBO. Traduc scenarii în dezvoltare. Poate pe viitor voi dori să fac şi traduceri de subtitrări, dar pe moment îmi place foarte mult să primesc scenarii în limba română de seriale propuse şi să trec prin toate schimbările editoriale, îmi place extraordinar de mult să fac parte din tot procesul acesta.

Festivalurile de poezie transformă orașele

AZ: Propui şi îmbunătăţiri la ce primeşti?

MC: Nu, nu mă bag în aşa ceva, dar învăţ. Poate în viitor, cine ştie?

AZ: Fiind implicată în acest “sistem”, nu te atrage ideea de a scrie scenariu?

MC: Începe să fie tot mai atractivă, pentru că din păcate – şi nu o să dau exemple aici – deşi mi se pare că filmul românesc e la un nivel tehnic foarte bun, nu întotdeauna scenariul este cel mai reuşit. Mai ales când nu este scris în echipă. Iar acest lucru l-am învăţat de la HBO: dacă un anumit dialog chiar este realist sau nu.

AZ: În altă ordine de idei, cum vezi festivalurile literare de aici în comparaţie cu ce se întâmplă în Statele Unite? Anul ăsta ne-am întâlnit şi la Bistriţa, la festivalul de poezie, şi aici, la FILIT.

MC: În primul rând, cred că aici, în România, cele două festivaluri despre care ai amintit transformă oraşele în care se desfăşoară. Asta nu prea am văzut în State. În comparaţie, aici chiar se citeşte poezie, deşi se vorbeşte că nu.

AZ: Din punctul meu de vedere, cele două festivaluri sunt excepţii, pentru că sunt şi evenimente de genul acesta foarte nişate, nepromovate, cu public mai puţin numeros decât participanţii în sine.

MC: Aici, cred că e un lucru bun să creezi o comunitate între scriitori, după cum menirea unui festival este să îi aducă pe aceştia mai aproape de public, să facă poezia şi proza mai accesibile, mai prietenoase, să dea o faţă unei cărţi.

AZ: Cum ţi s-a părut aici, la Iaşi, interacţiunea cu publicul tânăr? Cum au fost întrebările elevilor de liceu?

MC: Am fost încântată de întâlnirile acestea, au fost întrebări foarte bune, elevii au fost curioşi şi s-a creat o energie foarte bună.

AZ: Trec acum la dialogurile colective pe care le organizezi în Bucureşti şi vreau să te întreb cum ai pune la aceeaşi masă o persoană care e pro ce s-a întâmplat la Capitoliu nu demult, cu cineva care contesta regimul Trump?

MC: Îmi place foarte mult întrebarea aceasta. Dialogul colectiv este o metodologie şi o filozofie a dialogului bazată pe întrebări, pe care am dezvoltat-o la facultate şi am adaptat-o publicului larg. A fost uimitor să constat cât de mare nevoie are lumea să discute pe marginea unor întrebări importante. Dialogul colectiv aduce oamenii împreună, dar cumva şi ajunge la o concluzie. Nu e dezbatere, deci nu sunt idei care se bat cap în cap, dar nu e nici o conversaţie în care pur şi simplu expui idei.

Dialogul colectiv creează o comunitate şi ajungi la înţelesul cel mai profund al întrebării. E foarte important să găseşti întrebarea potrivită. Iar în ce priveşte ce s-a întâmplat atunci la Capitoliu, cred că s-a ajuns la o polarizare puternică şi ar trebui să pornim comunicarea de la un nivel foarte de jos, cum ar fi întrebarea „ce înseamnă să fii patriot?” Aici, cei doi ar putea să găsească lucruri în comun, iar ulterior să ajungă într-o zonă mai complexă a comunicării.

Ce-i datorăm celuilalt când e vorba de vaccin?

AZ: Tot în sensul ăsta, cum i-ai aduce la o dezbatere de genul ăsta pe extremiştii de azi în legătură cu pro sau anti-vaccinare COVID?

MC: Ideal ar fi să pot colabora, în proiecte de genul acesta, şi cu instituţii şi organizaţii care se bucură deja de o anumită încredere din partea angajaţilor. Cumva, e nevoie de încredere. În orice caz, într-o astfel de dezbatere, aş porni de la întrebarea „ce datorăm celuilalt?”

AZ: Mi se pare o întrebare adâncă, dar şi foarte vagă.

MC: Tocmai, când sunt chestiuni foarte polarizate, trebuie să începem dintr-o zonă care destabilizează puţin. Aici, în niciun caz nu trebuie să folosim cuvântul vaccin, iar aceste dialoguri colective durează minimum două ore, pentru că trebuie să se construiască o bază şi doar după ce se construieşte baza aceasta se poate merge mai departe. Ce-i datorăm celuilalt când e vorba de vaccin? Iar la astfel de dialoguri trebuie să venim fără gândul că noi ştim deja răspunsul.

AZ: În fond, ce ştiu cei care vin la un astfel de dialog colectiv? Tema, întrebarea?

MC: Ştiu întrebarea. Şi cadrul în care se întâmplă totul este foarte important. Este nevoie de respect, iar cine nu este de acord cu un anumit punct de vedere, trebuie să spună acest lucru. Aşa construim mai bine.

AZ: Un feedback negativ? Un răspuns care te-a durut ca profesionist al acestei forme de comunicare.

MC: Pot să spun cu sinceritate că de fiecare dată când ţin un dialog colectiv, iese ceva foarte, foarte frumos. În cel mai rău caz, unii zic că a fost frumos (râde). Şi de fapt ce urmăresc eu cu acest dialog colectiv e ce se întâmplă după: oamenii aceia se mai întâlnesc?, iau o decizie? Asta nu pot să ştiu întotdeauna imediat după dialogul colectiv.

AZ: Revenind la pasiunea ta pentru traducere, spune-mi te rog cât de important este ca traducătorul să fie şi agent de marketing pentru promovarea textelor, a unei posibile colecţii sau cărţi – cum a ieşit cartea Adelei Greceanu –, cât de mult te implici tu în partea asta de promovare a cărţilor?

MC: E absolut necesar să te implici şi aşa. Mai ales dintr-o limbă ca româna, pentru că scriitorii nu ar avea cum să ajungă altfel la edituri. Dar ce mi-a plăcut foarte mult la discuţiile noastre, ale traducătorilor, de aici, de la FILIT, a fost faptul că am realizat că fiecare avem partea noastră: şi eu, ca traducător, şi editura, şi scriitorii, şi cititorii. De pildă, pe mine mă influenţează mult recomandarea unui prieten în care am încredere. Apoi, clar, şi instituţiile au un rol important aici, cum ar fi ICR-ul în privinţa promovării literaturii române în străinătate.

8 Mile înseamnă distanţa faţă de centrul oraşului

AZ: Cum a fost pentru tine copilăria de la Arad şi, mai apoi, plecarea în State, ca refugiat?

MC: Eram foarte mică – aveam numai doi ani – când am plecat din Arad, dar eram conştientă că am ajuns într-o altă ţară, care nu era a noastră, şi unde trebuia să învăţ limba. Printre primele amintiri este conştientizarea faptului că nu vorbeam engleza – eram chiar foarte conştientă de asta. Între timp, am şi uitat din limba română, deşi trăiam în comunitatea de români de acolo şi părinţii mei vorbeau româna. Abia când aveam 14 ani şi am venit în vizită în România – asta se întâmpla după Revoluţie – la Arad, Timişoara, Cluj, m-am îndrăgostit pur şi simplu de aceste locuri şi am început să citesc literatură română. Practic, singură am învăţat să citesc, fără să urmez neapărat vreun curs de literatură sau de gramatică, de aceea cred că mai am de învăţat, pentru că tot ce am acumulat a fost din experienţă proprie.

AZ: Cât de importantă a fost reconectarea cu locurile de baştină pentru scrisul tău în limba română şi cât de importantă a fost curiozitatea ingenuă de a învăţa româna? Dacă n-ar fi fost România locul tău de origine, crezi că te-ai fi conectat cu ţara aceasta vreodată?

MC: E foarte grea întrebarea. Cumva, prima reacţie e să zic nu, pentru că e atât de personal pentru mine, dar după aceea realizez că, uite, am învăţat spaniola. Am studiat în Spania, cunosc bine şi literatura spaniolă, dar e greu de zis dacă ar fi intervenit ceva. Cine ştie, poate că şi interesul meu faţă de limba spaniolă a venit din faptul că nu am putut să studiez româna. Era limba cea mai apropiată şi e o povestioară haioasă din copilăria mea, cum am învăţat engleză înainte de şcoală mai ales uitându-mă la televizor, la un program care se numeşte Sesame Street, un program educativ pentru copii, în care printre altele se învaţă şi limbi străine. La un moment dat vorbeau despre vacă şi casă, şi eu m-am entuziasmat foarte tare crezând că se vorbea şi limba română în acel program, când de fapt erau cuvinte în limba spaniolă.

AZ: Legat de Detroit, am văzut filmul 8 Mile, cu Eminem, şi voiam să te întreb cât de deformată sau cât de fidelă e imaginea din film cu ce se întâmpla în anii aceia?

MC: Pentru mine, ca imigrant (folosesc cuvântul în care credeam la acea vreme şi nu „refugiat” cum aveam să aflu ulterior că am fost), era foarte important să mă ştiu în siguranţă. Noi locuiam în suburbie ca ceilalţi români. 8 Mile înseamnă distanţa faţă de centrul oraşului şi cu cât îţi permiteai mai multe, locuiai mai departe. Abia mult mai târziu am înţeles că asta avea legătură cu traumele trecutului… Nu pot să zic că era vorba de rasism, pentru că nu asimilasem încă această noţiune – abia în facultate am învăţat despre rasism. Şi nici nu mă ducea nimeni acolo, abia de mă lăsau să mă apropii de oraş. Abia târziu, după ce am plecat din Detroit şi am putut să mă întorc acolo ca adultă, am înţeles mai multe.

Clar, instituţiile culturale ar putea lucra mai bine

AZ: La final aş fi curios să-mi spui cum ai promova tu diferit literatura română contemporană în Statele Unite faţă de acum? Cum să facem astfel încât traducerile să nu însemne doar nişte bife într-un dosar, ci chiar să determine un impact, să conteze într-un fel pentru cititorii de acolo?

MC: Din nou, mi se pare că este vorba despre o reţea. Am început să ne organizăm noi, traducătorii, şi e important să primeşti un feedback legat de traduceri. Unele sunt bune, altele sunt extraordinare. Deci trebuie să se facă o diferenţă şi cei care sunt buni trebuie să îi promoveze şi pe ceilalţi. E complicat, dar necesar. Apoi, trebuie o legătură mai strânsă cu editurile interesate să publice literatură din România. Sunt anumite edituri şi, dacă ar avea încredere că există cineva care le-ar putea îndruma, care ar putea să le sfătuiască în legătură cu titlurile bune, ar ajuta foarte mult.

De pildă, cartea pe care am tradus-o, de Liliana Corobca, Caiet de cenzor, va apărea în martie 2022. Editura cu care colaborez eu se implică foarte mult, deşi publică acum primul titlu tradus din română; la fel, eu am devenit mai activă mai ales pe Twitter pentru a recomanda cartea, dar poate că de pildă şi ICR-ul s-ar putea interesa unde ar trebui să aibă loc primul turneu cu cartea tradusă.

AZ: Zece oraşe din State cu cartea aceasta… Nu ar fi o idee rea. Cum ai ajuns să traduci Caiet de cenzor?

MC: A fost un caz foarte fericit, pentru că editura din State era deja interesată de subiectul cenzură şi din câte am înţeles cei de acolo au luat legătura cu Editura Polirom. Următorul pas cred că a fost să ceară de la cititori care citesc în limba română păreri despre această carte. Aşa au ajuns cumva şi la mine, deşi nu colaborasem cu ei înainte. Am citit romanul şi m-am îndrăgostit de el, după care am scris în engleză o recenzie.

Apoi am şi zis că aş traduce cartea, iar când au decis să achiziţioneze titlul, mi-au oferit mie contractul de traducere. Un rol important a avut şi ICR-ul, pentru că se ştia de susţinerea financiară a ICR-ului în privinţa traducerii. Una peste alta, sunt trei lucruri importante în publicarea unei traduceri. În primul rând, finanţarea. Trebuie să poţi să plăteşti un traducător foarte bun. Dacă nu ai asta, proiectul e mort din start. După aceea, trebuie să ai acces la editură, să faci în aşa fel încât editura să creadă în proiectul acela. În al treilea rând, trebuie să fie promovată cartea, pentru că dacă nu este promovată cum trebuie cartea, ceilalţi vor fi mai reticenţi ulterior să facă acelaşi lucru.

AZ: Ca să facem dialogul acesta şi mai interactiv, ai o întrebare pentru mine, la final?

MC: Da, uite, că tot se discuta aici: cum ar putea mediul corporatist să ajute literatura?

AZ: Într-o lume fără pandemie, cred ar putea să existe evenimente corporate cu lecturi de Slam Poetry, Stand-Up Poetry, care să includă o doză de entertainment. Asta pe poezie. La proză sau dramaturgie, ar putea ca într-un team building să se dramatizeze bucăţi din anumite titluri la modă. Se mai pot face lucruri, numai să existe interes.

Iași, octombrie 2021