Despre viruşi, cipuri şi alte idei, cu Nichita Danilov, care tocmai a publicat la Editura Polirom un nou roman: Omul din eprubetă. Cine suntem? Ce vom deveni? Ce loc mai are literatura în viaţa noastră?
Domnule Nichita Danilov, unul dintre prietenii dumneavoastră – sunt convins că vă este prieten, altfel cum ar fi citit printre primii această carte abia apărută? ?, mă refer la Adrian Alui Gheorghe, a spus despre Omul din eprubetă că „este un roman total, care caută să imprime un sens absurdului vieţii de zi cu zi”. O distopie, care intră în categoria fantasy&SF. Cui vă adresaţi cu această carte, cine v-ar plăcea să o citească?
Romanul meu e mai degrabă unul existențialist; nu e nicidecum SF. SF-ul e o falsă pistă. În roman sondez condiția umană, limitele cognoscibilului. Și chiar, aș putea spune, și limitele incognoscibilului. Sondez absurdul existenței. De aici și nota de fantastic, dar și de ironie. Romanul meu se adresează unui public larg. Limbajul e simplu. Ceva mai complicată e viziunea. Dar după un mic efort, cititorul va intra în atmosfera cărții. M-aș bucura să știu că va fi fascinat de ea.
Cartea o poate citi oricine e interesat să afle câte ceva despre misterul și fantasmele lumii în care ne-a fost dat să trăim. Mă adresez, prin urmare, cititorilor obișnuiți, dar și celor mai puțin obișnuiți, inclusiv celor aflați în stadiul incipient, adică celor ce se vor naște în eprubete într-un viitor din ce în ce mai apropiat…
Subliniez un aspect pe care l-am remarcat imediat ce am văzut cartea: numărul de pagini. Sunt nu mai puţin de 520. Sigur, poate părea o chestiune superficială, dar nu mă pot abţine să nu vă întreb dacă nu aţi auzit despre cât de puţin citesc românii. Nu credeţi în statistici? Speraţi ca, în cazul dumneavoastră, să fie vorba de cititori puţini, dar buni, în sensul că urmăresc literatura de calitate?
Cum să nu cred în statistică?! În lumea noastră, statistica ține loc de Dumnezeu. Apelând la ea, poți demonstra orice. În fond, trăim în era Bigdatism-ului. În care orice gând și orice dorință de-a noastră devin previzibile pentru rețetele de socializare prin care relaționăm. Știu că în România sunt mult mai puțini cititori decât în Estonia, de pildă. Estonia are o populație de aproximativ 1,3 milioane de locuitori, România circa 20 de milioane, și cu toate astea cărțile ce apar în Estonia au un tiraj mediu de 20 000 de exemplare… La noi, probabil, în jur de 300-400 de exemplare.
Da, ceva ciudat ceea ce se întâmplă în România. Dar să nu disperăm. Repet, să nu uităm că trăim, totuși, în plină epocă Big Data. Mă rog, nu chiar în plină, ci la începuturile ei. Desigur, timpul nostru e fragmentat, din ce în ce mai fragmentat. Nu mai avem timp pentru lectură. Nici pentru o educație solidă. În afară de aceasta, pandemia prin care trecem afectează școala. Generațiile care vin vor fi cele mai afectate. De aceea, specialiștii încearcă să găsească soluții pentru a suplini golul din educație. Se predau lecții on line, dar acestea sunt ineficiente. De aceea se va trece la o altă etapă de recuperare a golurilor apărute în educația viitoarelor generații. Se va trece la microcipare.
În loc de lecții on line, vei primi un cip, care îți va fi implantat în venă și va ajunge în creier. Cip-ul va cuprinde o parte sau chiar toată materia din manuale. Sau din cursurile ținute la diverse universități. Automat vei fi conectat la toate materiile care te interesează. Și nu va trebui să faci nici un efort pentru a ți le însuși. Ele vor fi injectate în memoria ta. Direct în conștientul, dar și în inconștientul tău. La orice oră de zi sau de noapte, vei putea avea acces la ele, fără să depui nici un efort.
Așa se va întâmpla și cu cărțile aflate în librării sau biblioteci. Condensate într-o formă maximă, ele îți vor parveni în memorie sub formă de sâmburi minusculi care se vor dezvolta în tine în funcție de temperamentul și aptitudinile tale. Prin urmare, într-un viitor apropiat, cărțile vor fi accesibile tuturor cuvântătoarelor, poate chiar și necuvântătoarelor.
Desigur, glumesc. 🙂
Cert este că asistăm în prezent la un fenomen foarte important, incitant și tulburător totodată: sfârșitul epocii Guttenberg.
Apune o epocă. Răsare, probabil, alta. Literatura pare că și-a epuizat resursele. Marea masă o ignoră. Și o ignoră, aș putea spune, și scriitorii înșiși.
Mai întâi a fost expulzată din cetate poezia, pe motiv că este elitistă și nu satisface gustul marelui public. Poeții au încercat să se adapteze la noua realitate, trecând de la abstracționism la minimalism. Încercarea lor a fost zadarnică: marelui public nu-i place nici poezia minimalistă: e prea la îndemâna tuturor.
Apoi a fost expulzată și cartea de eseistică și cea de critică literară. De istorie și de filozofie. Au rămas în circuit doar cursurile și cărțile didactice, destinate studenților și elevilor. Dar în curând și acestea vor ieși din joc.
Au mai rămas pe rafturi cărțile de proză scurtă și romanele. Dar și soarta lor e deja pecetluită.
Încetul cu încetul interesul pentru lectură este înghițit de noile mijloace media. De relaționarea rapidă. De dialogul cu un interlocutor din spațiul virtual. De reclamă. De evenimentele mondene. De dezbaterile politice, din ce în ce mai aberante, din ce în ce mai inutile.
Sigur, literatura o să dispară. Va fi, vorba lui Nichita Stănescu, o mare pierdere. Dar nu mai mult decât o mare pierdere. De fapt, în natură, și în cultură, nimic nu se pierde și nimic nu se câștigă. Totul se transformă. O să vedem în ce și cum.
Oare o să ne salveze cipurile specializate literatura de la inevitabilul potop informațional?
Mi-a plăcut foarte mult ideea aceasta, găsită în roman: „În fiecare clipă, din trupul existent al omului se înalţă un alt trup, iar cel existent rămâne în urmă ca o coajă decupată de miez. Astfel, încetul cu încetul se înalţă această coloană infinită, alcătuită din trupuri prezente, trecute şi cele pe cale de‑a lua fiinţă…” Dacă ar fi să vă convingeţi potenţialii cititori cu orice altă idee din romanul dumneavoastră, care ar fi aceea?
Romanul meu cuprinde foarte multe imagini și idei. Reproduc, în acest sens un mic pasaj de la începutul romanului: „Vedeam şi lucrurile, şi umbrele, dar şi ideile ce se roteau în spaţiu, într‑o mişcare perpetuă, trasând în jurul contururilor linii curbe, cercuri şi elipse. Percepţia ideilor n‑a adus însă cu sine nimic bun. Ci, dimpotrivă, aş putea spune. Din pricina lor eram din ce în ce mai neatent, dacă nu chiar indiferent, la ceea ce se petrecea în jurul meu. Şi asta fiindcă ideile pe care le percepeam năşteau în mintea mea alte idei. Şi aşa mai departe. Un adevărat coşmar. Ideile îşi schimbau mereu configuraţia geometrică. O muzică ambiguă izvora din ele. O ascultam ciulind atent urechea interioară, căutând să discern sunetele de ecoul ce se propaga din ele, creând în jurul meu un fals halo. Ideile şi umbrele lor defilau prin faţa mea îmbrăcând diferite sunete, forme şi culori. Iar umbrele ce le însoţeau erau aidoma cu ele. Contemplându‑le, mă întrebam: cum pot să disting ideile în sine de umbrele lor, care mistifică realitatea şi induc în eroare privitorul? Întrebarea aceasta se reflecta reverberând în mintea mea, dând naştere la alte şi mereu alte întrebări. Dar oare umbrele ideilor – expresia aceasta am reţinut‑o dintr‑o poezie postată pe net –, fiind aidoma cu ele, continuam să mă întreb, cu ce se deosebesc de ideile adevărate?! Şi, dacă nu se deosebesc, atunci nici nu putem spune că mistifică realitatea, ci doar o dedublează?! Ba chiar mai mult decât atât: fiind reflexii ale ideilor în sine, proiectează această realitate ideală într‑un spaţiu mult mai subtil şi mult mai vast decât cel real… Într‑adevăr, de ce natura umană e atât de perversă şi perfidă? Păi, cum de ce?! Din pricina cărnii. Dar şi din pricina ideilor. Ideile bulversează conştiinţa, o răsucesc în fel şi chip, prefăcându‑te din om într‑o fantoşă. Vă spun din propria experienţă: ideile pot lua orice formă. Nu încape nici o îndoială. Ele sunt ca nişte matriţe. Umple matriţele cu fraze şi poţi construi orice. Afirmaţiile şi negaţiile sunt două feţe ale aceleiaşi monede calpe. Încearcă s‑o învârţi pe muchie şi te ia cu ameţeală. Metafizica şi silogismul au sucit nu numai mintea omului, ci şi bruma de simţire pe care i‑a dat‑o bunul Dumnezeu. Şi asta e valabil nu numai aici, ci şi la noi, pe Andromeda! Cum să vă zic: complicată situaţie. Priveşti în faţa ta, vezi anumite lucruri, iar când te apropii de ele, dai peste cu totul altceva!”
Şi pentru că m-am „legat” de chestiunea superficială a numărului de pagini, dar şi pentru că biografia dumneavoastră este atât de bogată, cu multe volume premiate: cum şi când scrieţi? Aveţi program de scris, vă impuneţi un anumit număr de semne pe zi, chiar şi atunci când pare că nu sunteți inspirat?
Nu știu când scriu. Scrisul pentru mine a devenit un mod de-a fi. Scriu fără program. Scriu în timp ce merg pe jos sau în timp ce merg pe bicicletă. Scriu atunci când vorbesc cu cineva. Scriu atunci când tac și îmi rumeg ideile. Uneori scriu și atunci când dorm, mai ales atunci când ajung la un pasaj mai dificil și nu găsesc soluții. Soluția apare în somn. Când mă trezesc și pun mâna pe pix, apare fără să depun prea mare efort și continuitatea pasajului sau a frazei unde mi-am împotmolit gândurile.
Domnule Danilov, a fost o vreme în care primeaţi premii datorită poeziei dumneavoastră. Apoi, aţi trecut la cele care vă recompensează proza. Cum priviţi noţiunea de premiu literar în România? Şi în legătură cu această întrebare: ce vă impresionează mai mult, un premiu din partea unui juriu sau un compliment sincer din partea unui cititor pe care nu-l cunoașteți personal?
Premiile ar trebuie să devină instituții în sine. Mă așteptam să se întâmple asta nu în perioada comunistă, ci post-comunistă. Din păcate, nu s-a întâmplat acest fapt. Ci, aș spune, dimpotrivă. „Instituția” premiilor a decăzut. Pe măsură ce ne îndepărtăm de epoca de aur, observăm o disoluție a actului literar și a receptării, inclusiv a „încununării” sale. Totul lunecă în derizoriu. Un premiu de prestigiu ar trebui să aibă impact public. Dar cum să aibă impact, dacă valoarea lui e de obicei simbolică? În momentul în care premiile – și asta am spus-o de mult – ar avea valoarea celor din perioada interbelică, scriitorii ar fi priviți cu alți ochi de publicul larg. E una să spui că ai luat un premiu de 1000 de lei, și alta să apară în presă că premiul tău a fost, să zicem, de 50 000 sau 100 000 de euro. Valoarea premiilor ar stimula competiția. Ar stimula și societatea. Ar crea ierarhii necesare și modele de urmat. Pentru economia unei țări, sau chiar a unei comunități, a unui oraș, de pildă, un premiu sau mai multe de 100 000 de euro nu e o gaură în cer.
La astfel de miză, și juriile ar fi mai competente, nu-i așa?
Trăim însă într-o perioadă în care premiile se dau în funcție de apartenență la un grup sau altul. Și asta e nociv. Nociv atât pentru scriitori, cât și pentru cititori.
Tocmai ce aţi publicat o distopie, în vremuri care chiar aşa par, distopice. Dacă ne-ar fi spus cineva acum vreo cinci ani că în 2020-2021 vom experimenta lockdown-ul şi toate neplăcerile cauzate de pandemie, am fi zis probabil că e vorba de acţiunea unui roman. Văzând ce se întâmplă din cauza noului Coronavirus, v-aţi gândit să şi scrieţi în vreun fel despre această perioadă?
Pandemia e o temă care va fi exploatată, sper, cum se cuvine în viitor. Deocamdată, trăim în mijlocul evenimentelor și nu avem distanțarea necesară și nici alte repere pentru a aborda această temă din punct de vedere literar. Dacă vor apărea romane dedicate pandemiei, aceasta se va întâmpla, probabil, în viitor. Acum o abordăm la un mod gazetăresc. Desigur, că am scris și eu multe fragmente despre pandemie. Nu știu cât de veridic. Reproduc mai jos câteva din ele.
Prinsă în chingile pandemiei de toamnă, încetul cu încetul Europa își închide granițele, intrând în hibernare. Străzile marilor orașe se golesc de lume. Piețele sunt aproape pustii. Atmosfera e cea din tablourile metafizice ale lui Giorgio de Chirico, caracterizat a fi drept unul din pictorii surrealiști cei mai enigmatici ai artei secolului XX. „Influențat de filosofia lui Nietzsche, scria criticul Costin Tuchilă, De Chirico îşi construiește fără ezitare un univers personal în care figuri, obiecte juxtapuse, elemente arhitecturale, reminiscențe mitologice par încremenite într-o lumină puternică, nefirească, accentuate prin jocul umbrelor şi mai ales desprinse de orice urmă de contingent. O neliniște, care poate deveni angoasă ori formă de trăire extatică a sentimentului, transpare din pânzele sale, de o originalitate care a fost rapid remarcată. În această fază a creației sale, Giorgio de Chirico nu seamănă, într-adevăr, cu nimeni. Spațiile sale sunt goale, străzi, piețe, intersecții, clădiri care par nepopulate. Când apare un personaj nu e decât o formă de a accentua singurătatea. De aici sentimentul special pe care îl creează tablourile sale, această impresie de așteptare absurdă, de frică, într-o lumină și ea parcă venită din altă lume, contrastând puternic cu umbra, totul într-un spațiu care interzice orice speranță. Umbrele din tablourile lui De Chirico sunt, de altfel, întotdeauna terifiante.”
Oare tablourile lui De Chirico, pictate la începutul secolului XX, prefigurează lumea golită de viață și de sensuri, intrată într-o degringoladă ce depășește imaginația, inclusiv reprezentările metafizice, a lumii secolului XXI, lipsită de credință și bântuită de pandemie?
Să fi avut Giorgio De Chirico premoniție?
Ar trebui să ne aplecăm mai mult asupra tablourilor sale și a neliniștilor ce bântuie prin ele.
O pojghiță subțire de 0,0000…1% – atâta reprezintă realitatea transmisă prin mass media, iar noi suntem cu toții contaminați de ea. Și asta fiindcă mass media creează evenimente din orice. Focusează imaginea pe o furnică și furnica devine monstru. Focusează imaginea pe un chibrit și chibritul devine un vulcan în erupție.
Televiziunile caută vârful clopotului lui Gauss. Vârful audienței. Cu alte cuvinte, fac din rahat bici și ne plesnesc cu el peste coaste și peste locurile cele mai sensibile, iar noi ne punem în mișcare și nu ne mai putem opri. De aceea eu, zilele acestea, am renunțat să urmăresc televiziunile de știri. Reclamele referitoare la purtatul măștii m-au adus la exasperare. Nu pot scăpa de ele nici măcar în timpul somnului.
În laboratoarele secrete ale lumii, vorbesc de institutele de cercetare coordonate de forțele militare, se lucrează intens la formula nemuririi. Fondurile alocate sunt substanțiale. Desigur, ele nu se compară cu cele alocate înarmării, dar totuși; sunt mult sub ele, dar cert este că se alocă fonduri ce ne pun pe gânduri. Este vorba de programul Enkidu. Printr-o revoluție în curând omenirea va scăpa de o mare parte din maladiile care ne pun în pericol existența. Curând omul va deveni aproape nemuritor. Dar programul merge și mai departe, în sensul că se studiază readucerea în viață a unor oameni importanți care au marcat istoria omenirii. Și, după cum bănuiți, totul pleacă de la reconstituirea ADN-ului, prin preluarea de probe de la mumiile și osemintele oamenilor ce au încheiat această existență. Chiar și cei ale căror trupuri s-au pierdut cu totul vor putea fi „resuscitați”, prin intermediul ADN-urilor preluate de la urmași. Curând vor putea fi reînviați și faraonii ce au clădit piramidele, și marii împărați ai lumii, și marii filozofi, și marii scriitorii ai lumii. Omul nu va mai putea muri de moarte naturală, ci doar printr-un accident nefericit. Dar și în cazul accidentelor se lucrează la niște soluții ce par a fi de domeniul fantasticului. Organele se vor reface de la sine. Și trupul așijderea. Iar dacă nu se vor reface, atunci se va apela din nou la ADN. Ideea aceasta a nemuririi îi sperie pe mulți. Omenii sunt de părere că eternitatea nu le va oferi altceva decât o viață plată, apatie și o plictiseală perpetuă. Pesimismul lor e nejustificat. Specialiștii nemuririi lucrează concomitent la un alt program care să inducă omului o fericire perpetuă. De altfel, prin schimbarea genetică nefericirea va fi extirpată din existența omului. Omul va deveni nemuritor și veșnic fericit. Iar nefericirea, ura, invidia și moartea pentru scurt timp vor fi distribuite pe bază de rețete, după un studiu consistent. Vai, ce frumoase vremuri ne așteaptă!
Am participat și eu la câteva manifestări culturale organizate în aer liber, unde se implementaseră toate normele și toate regulile „distanțării sociale”, atât între participanți, cât și între scaunele goale, copacii și bordurile aflate în peisaj, și m-am întors acasă cu un gust amar pe cerul gurii. Parcă eram supraviețuitorii unei lumi ce se scufundase precum Atlantida în adâncul oceanului sau supraviețuitorii unei lumi în care avusese loc un cataclism nuclear. Stătusem ascunși sub ruinele caselor ce se surpaseră peste noi, supraviețuind ca prin minune. Apoi, încetul cu încetul, am îndrăznit să ieșim la suprafață precum cârtițele și ne-am îndreptat spre piața orașului unde alți supraviețuitori organizaseră un concert caritabil și un recital de poezie. Eram câțiva, puteai să ne numeri folosind degetele de la mâini și cele de la picioare. Stăteam la distanță unii de alții, privind cu suspiciune în jur și încercând să ne identificăm vecinii, pe care, de fapt, îi cunoșteam de multă vreme, dar care acum ne apăreau într-o lumină stranie, bolnăvicioasă, inumană. Măștile pe care le purtam pe față confereau chipurilor noastre o înfățișare jalnică. Parcă îmbătrânisem cu toții. Încercam să zâmbim, să părem bine dispuși. Dar surâsurile noastre erau false. Vorbele aruncate peste umăr sunau și ele a gol. Iar umbrele pe care soarele amiezii le turtise pe asfalt păreau cufundate în formol. Am ascultat cu glasurile stinse sunetele de chitară, am ascultat și recitalurile. Am aplaudat. Apoi ne-am sculat de pe scaunele noastre, ne-am salutat de la distanță, și am plecat spre bârlogurile noastre risipite prin diferite colțuri ale orașului. Ajunși acasă, ne-am întins în pat, scrutând tavanul. Dar atât patul, cât și tavanul semănau cu piața unde avusese loc recitatul. Și atunci ne-am întrebat: la ce bună arta în vremea pandemiei?
Putem privi pandemia ca pe un fel de performance sau un happening extins la nivel planetar în care ansamblul îl reprezintă un virus invizibil, în timp ce exponatele și protagoniștii suntem noi, toți locuitorii Terrei. Grupul de artiști care stă în spatele acestui experiment halucinant urmărește, desigur, și un scop existențial, nu numai psihologic. Unul dintre aceste scopuri este manipularea omului la scara planetară. Al doilea este intruziunea anumitor organisme statale sau post-statale – după cum afirmă Patrice Franceschi în recentul său volum „Bună ziua, domnule Orwell” – „în viețile noastre private și în intimitatea noastră” prin intermediul controlului digital în masă. Azi tot spațiul nostru public a fost înghesuit în strâmtul spațiu individual sau familial. Aici, au fost comasate toate dramele și toate politicile posibile și imposibile. Garsonierele, apartamentele și vilele în care am fost izolați au suplinit și mai suplinesc încă arena publică, teatrul, cinematografele, plaja, cârciumile, stadioanele și toate spațiile destinate vieții publice. Astăzi, suntem învățați, mai bine zis, dresați, să socializăm cu propriul nostru eu. Masca de protecție trebuie privită, în acest sens, ca o pecete a tăcerii impusă de reprezentanții unui Anticrist ce dorește binele omenirii. E interesant cum statul și tot ce stă în spatele lui ne protejează de viruși, dar pătrunde cu cizma sa de fier în spațiul nostru privat, aflând amănunte esențiale din viața noastră intimă.
În urma acestui performance global va apărea, desigur, omul nou.
Omul distanțat social.
Un om cumva făcut după prototipul președintelui Iahannis, cu mișcări robotizate, incapabil să empatizeze și să comunice cu semenii săi altfel decât prin intermediul prompterului.
Un astfel de prototip va avea drept scop crearea unei punți de comunicare cu alte civilizații din diverse spații paralele, unde viața s-a stins de mult, și unde locul ființelor biologice a fost luat de inteligența artificială.
Ca să faci o întreagă industrie și chiar însăși viața socială să se învârtă în jurul unui virus e semn de demență planetară.
Gândiți-vă numai la sumele uriașe pe care le încasează mass-media ca să întrețină toată frica asta, gândiţi-vă la veniturile pe care le obțin anumite societăți numai din măști, dar și statul din amenzile pentru nerespectarea regulilor, la cât se încasează pentru termometre, pentru mănuși de protecție, pentru tunelurile de testare ce vor fi amplasate în școli, la grădinițe, la biserici, în gări, în autogări, la intrarea pe plajă, etc., etc., gândiți-vă și la controlul pe care autoritățile, dar și alte forțe obscure le exercită asupra vieții noastre intime, și vă veți îngrozi.
Și acesta e doar începutul.
Nu știm ce va urma. Dar odată pornită pe panta asta a demenței colective, omenirea se va autodevora.
În organismul uman, spun specialiștii, trăiesc circa 15 miliarde de viruși, corona virusului fiind un „corp” străin ce încearcă să-și găsească și el un locușor al său în habitatul nostru.
Dar, cel puțin pe moment, nici omul, nici virușii ce colcăie în el nu sunt de acord să-l primească în spațiul lor vital.
De aici și toate măsurile, unele de-a dreptul halucinante, pe care le ia omenirea pentru a preveni răspândirea coronavirusului.
Dacă vom proceda așa în continuare, nu știu unde vom ajunge.
E posibil ca vreo minte aberantă, pornind de la cine știe ce idee indusă de undeva de pe net sau poate dintr-un alt spațiu, să dorească să ne scape de o mare parte din viruși sau poate chiar de toți.
Deja începem să trăim într-o lume aseptică. Mai e puțin și vom ajunge ca spațiul nostru vital să semene cu cel dintr-un ambalaj vidat.
Plecând de aici, mi-a venit în minte volumul de versuri al lui Al.E. Bakonsky, Cadavre în vid, publicat în 1969, din care citez un fragment dintr-o scurtă poezie:
„Vid, vid, vid –
prea mult vid în istorie
și toate nu vor decât să te-nvețe
supunerea oarbă și spaima.”
În fine, tot cugetând la pandemia asta, m-am gândit că poate cei care se ocupă de destinul omenirii vor să ne expulzeze nu acum, ci într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, pe o planetă atrăgătoare, dar ostilă, și ne pregătesc de pe acum, încetul cu încetul, să ne deprindem să trăim precum cosmonauții într-o sferă goală.
Plantele ținute în seră încep să-și piardă florile și frunzele dacă le scoți brusc la lumina zilei. Aerul e prea tare pentru ele, iar tulpinile le sunt atât de fragile, încât aproape că se ofilesc spre seară. Așa se întâmplă și cu oamenii în timpul pandemiei. Statul în casă le atrofiază mușchii, le slăbește sistemul imunitar; crește riscul îmbolnăvirii de orice fel. Mediul prea aseptic nu e sănătos pentru organism. Faptul acesta l-au constatat și americanii, care pentru a-și imuniza copiii, le aruncă jucăriile în praf. Cum va putea supraviețui toată omenirea asta dacă singura soluție pe care au găsit-o specialiștii e izolarea și distanțarea socială?!
Paradoxul constă în aceea că omul e un animal social. Dacă îi inoculezi în minte să se ferească de semeni și-i inoculezi în suflet teama, s-ar putea să se transforme într-o altă rasă.
Consecințele de ordin psihologic vor fi imense. Deocamdată nimeni sau aproape nimeni nu le-a calculat. Majoritatea guvernanților și specialiștilor sunt preocupați doar de criza de ordin economic ce se abate peste lume. De urmările psihologice nu ne-a vorbit deocamdată nimeni. E cazul să le luăm în calcul. Masca asta o să ne coste foarte scump.
Mă gândesc la copiii care se nasc acum și nu văd în preajma lor decât câteva chipuri. Cum vor socializa? Ce se va întâmpla cu ei? Cum se vor integra în societate? Vor face școală și vor munci doar la distanță?
Dar adolescenții, dar tinerii din generația de acum, cum își vor alege partenerii?
Va mai conta atracția fizică, afectivitatea, odată ce pentru a se întâlni unii cu alții vor trebui să aibă rezultatul analizelor făcute la zi?
Mințile care construiesc din umbră o astfel de lume dau dovadă de iraționalitate și demență.
Puteţi cumpăra cartea de la:
Nichita Danilov (n. 1952, județul Suceava) este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al PEN Club European și colaborator permanent al cotidianului Ziarul de Iași. În 2004 a fost decorat cu Ordinul „Cavaler al Artelor” Clasa A, acordat de Președinția României. Este prezent în antologii de poezie din țară (peste 20 de titluri) și în reviste și publicații din străinătate. Dintre numeroasele volume publicate, amintim: Fîntîni carteziene (1980, Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Urechea de cîrpă (1992); Mirele orb (1995, Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor – finanțat de Fundația Soros, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Nevasta lui Hans (1996); Suflete la second-hand (2000); Ferapont (2005); Capete de rînd (2006); Centura de castitate (2007, Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu”, Premiul de excelență al Asociației Scriitorilor din Iași, Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Imagini de pe strada Kanta (2011, Premiul revistei Observator cultural); Portrete fără ramă (2012, Premiul pentru cea mai bună carte a anului dat de ARIEL); Recviem pentru țara pierdută (2016, Premiul USR – Filiala Iași). De același autor, la Editura Polirom au apărut: Nouă variațiuni pentru orgă (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Tălpi. Șotronul (2004, Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din Iași); Mașa și Extraterestrul (2005); Locomotiva Noimann (2008, Marele premiu al revistei Poesis, Premiul pentru Proză al revistei Argeș, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași); Ambasadorul invizibil (2010, 2018).
scrie un comentariu