citeste-ma.ro și Editura Trei vă oferă un fragment dintr-o carte recent apărută în colecția FilosoFii Agora: „Viața secretă a emoțiilor” de Ilaria Gaspari. Traducere de Anamaria Gebăilă.
De câte ori nu ne-am reprimat trăirile? Am făcut-o pentru că ne-a fost rușine de privirea celorlalți. Sau pentru că ne-am obișnuit să ne ignorăm bietele și nerezonabilele afecte.
Dar tocmai aceste trăiri ne permit să cunoaștem lumea pe deplin lumea. Și tot ele ne fac cu adevărat umani. Fiecare dintre emoțiile pe care le avem are povestea ei – este povestea tuturor celor care au simțit-o, au rostit-o, au cântat-o sau au studiat-o.
Prin confesiuni sincere și adesea autoironice, dar și prin recursul la filosofie, poezie și istorie culturală, Ilaria Gaspari reface povestea emoțiilor, înfățișate în toate nuanțele lor – de la fericire, compasiune și recunoștință, la anxietate, nostalgie și gelozie.
Și ne mai învață că a ne încrede în ceea ce simțim nu e un semn de slăbiciune, ci o dovadă că suntem vii și deschiși către experiență, pregătiți să ne minunăm de lumea în care trăim.
Ilaria Gaspari, doctor în filosofie la Sorbona și pasionată de Proust, scrie filosofie, dar și ficțiune.
Ilaria Gaspari trăiește între Roma și Paris. A studiat filosofia la Școala Normală Superioară din Pisa, iar apoi și-a susținut doctoratul la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne. A mai publicat: Rațiuni și sentimente. Viața privită filosofic (2018), Lecții de fericire. Exerciții filosofice pentru buna folosire a vieții (2019), Cenușărese și surori vitrege. O botanică a frumuseții (2022), La Berlin. Cu Ingeborg Bachmann în orașul divizat (2022), dar și romanele Etica acvariului (2015), Reputația (2024) și Hotelul timpului pierdut. Să nu furi (2025). În 2022, a realizat podcastul Chez Proust, o călătorie în paisprezece episoade dedicate romanului În căutarea timpului pierdut.
FRAGMENT
Compasiunea: descoperim că suntem oameni
Mă‑nvinse mila, mai să‑mi pierd simțirea.
DANTE ALIGHIERI[1]
Nu suport sub nicio formă să văd sânge. Când mă uit la un film, dacă vreunul dintre personaje se pregătește pur și simplu să taie legume — veți fi observat că, din pricina unor absconse legi de regie, se întâmplă adesea ca personajele din comedii să converseze în timp ce taie dovlecei, morcovi sau roșii —, eu îmi acopăr, preventiv, ochii. Nu cumva să facă vreo mișcare greșită, să‑și cresteze degetul mic sau să sângereze vreun pic, pentru că, sunt sigură, aș leșina pe loc. Din fericire, arareori se întâmplă ca răutatea unui regizor să se ridice la nivelul pesimismului fobiei mele.
În ciuda toanelor acestora, îmi amintesc foarte bine o zi de sfârșit de august, din anul 2016, în care, dis‑de‑dimineață, în vipia de la Roma, m‑am dus la spital și, după ce am completat multe formulare, m‑am așezat pe un scaun cu spătarul rabatabil, cu un ac înfipt în braț și un furtun care‑mi sugea lent sângele. Numai când mă gândesc la asta simt din nou efortul pe care‑l făceam ca să‑mi înfrâng ispita — cel puțin la fel de puternică precum aceea care, pe treptele Infernului, l‑a împins pe Orfeu să se întoarcă și s‑o caute cu privirea pe Euridice, pierzând‑o astfel pe vecie — să întorc capul și să mă uit la sângele acela din furtun, care nu mai era al meu, ci alimenta o pungă pentru transfuzii care urma să‑i fie administrată cui avea nevoie. Și mai greu îmi era să nu mă uit la numeroasele scaune cu spătar rabatabil care se aflau în jurul meu, să nu mă focalizez pe niciun alt furtun, pe nicio altă pungă de transfuzii; căci pe fiecare scaun se aflau alți oameni care, la fel ca mine, donau sânge. Dacă, să zicem, aș fi putut suporta să‑mi văd propriul sânge, n‑aș fi izbutit să îndur să‑l văd pe al altora. Puteam să‑mi controlez intensitatea durerii și a suferinței mele, dar cum să fac cu ale celorlalți? Deja mă copleșea numai gândul, ipoteza acelei imagini.
Aceasta este o ușoară distorsionare a percepției, indusă de compasiune, iar unii poeți, dramaturgi și filosofi își tot pun întrebări pe această temă încă din timpuri străvechi. La fel ca multe alte emoții, și compasiunea își schimbă înfățișarea în funcție de perspectiva din care o privim și, contrar așteptărilor, nu poartă mereu măști liniștitoare, dimpotrivă; se poate întâmpla ca zâmbetul său înțelegător să se transforme într‑un rânjet neliniștitor.
Dar să luăm lucrurile pe rând. A compătimi (din latinescul cum‑, „împreună“, și pati, „a pătimi“) înseamnă, în sens etimologic, „a suferi împreună“; a suferi având aici sensul de a trece printr‑o stare emoțională, nu neapărat de durere sau de milă. Și totuși, compasiunea ne e mult mai la îndemână când e vorba de durere, nu de bucurie[2]! Să împărtășim o durere, să ne punem în pielea altcuiva, să suferim prin interpuși, toate acestea se întâmplă mai des decât să luăm parte la fericirea celorlalți. Dar, dacă însumăm durerea noastră la durerea altcuiva, dacă suprapunem rana noastră peste o rană pe care o vedem sau pe care ne‑o închipuim deschisă, ajută cu adevărat să mai ostoiască durerea aceea? Oare nu e, mai curând, o formă de egoism, de narcisism, de înstăpânire nejustificată? Nu e o formă de apărare agresivă, până la urmă?
Adevăratul motiv pentru care, în ziua aceea, mă aflam pe scaunul de spital avea de‑a face cu un cutremur care se întâmplase cu adevărat; cu câteva nopți înainte, pământul se zguduise la numai câțiva kilometri de locul unde dormeam eu liniștită, în vipia de august. Lampa se clătina, iar eu abia deschisesem ochii. Un zgomot scurt, câteva cărți căzute din bibliotecă. Poate chiar în clipa în care deschideam eu ochii, la Amatrice se prăbușeau casele. Era august, iar localitatea era plină de turiști. Când m‑am trezit dimineața și am aflat de tragedie, proximitatea acesteia mi s‑a părut inacceptabilă. M‑am dus și eu să donez sânge, deoarece mă simțeam bine și văzusem doar cum se clatină lampa; m‑am dus și eu, deși știu că mi‑e mult mai ușor să‑mi văd propriul sânge decât pe al altora. Și totuși, știu bine că sângerăm cu toții. Și mai știu că a fost numai o întâmplare că, după noaptea aceea, puteam să mă duc să donez sânge. Vestea despre cutremur făcuse să rezoneze pe undeva în interiorul meu ideea pe care cu toții încercăm în nenumărate feluri s‑o reducem la tăcere ca să putem supraviețui: anume că e doar o chestiune de noroc. Norocul de a nu te îmbarca într‑un anumit avion, de a nu contracta un anumit virus, de a nu te afla pe o barcă atunci când izbucnește furtuna, de a fi pierdut la mustață trenul care avea să deraieze. Norocul de a nu te afla în locul nepotrivit în momentul care se dovedește — vai, abia post‑factum! — nepotrivit. Scăpasem de data aceea, dar pentru câtă vreme? Scăpasem, însă nu eram la adăpost. Dezastrul produs atât de aproape îmi arăta cât de diafană, de fragilă era ușurarea mea, dar și cât era de aproape de opusul ei.
Voltaire a fost profund marcat de vestea despre cutremurul care a distrus Lisabona, în dimineața de 1 noiembrie 1755, făcând să tremure de frică întreaga Europă, până la Geneva. A descris starea aceasta într‑un celebru fragment din Candid, în care, după ce asistă și la cutremur, și la un autodafé — însumând o catastrofă naturală uneia artificiale: pământul se cutremură și oamenii sunt arși pe rug din motive religioase —, Candid fărâmă, printr‑o singură frază, optimista teodicee a lui Leibniz: „Dacă o fi asta cea mai bună lume cu putință, atunci ce‑o fi cu celelalte?“[3]
Precum Kant și Adam Smith, care scriau și ei impresionați fiind de vestea îngrozitoare, Voltaire știe prea bine că un cutremur ca acela poate avea loc din nou, oriunde. Într‑o scrisoare adresată prietenului Jean‑Robert Tronchin, afirmă: „Ce argument teribil împotriva optimismului“. Dar, după câteva luni, în niște versuri pe tema cutremurului, avea să descrie slăbirea amară a compasiunii odată cu trecerea timpului și cu dorința de a merge înainte în viață: „Lisabona e distrusă, iar la Paris oamenii dansează“ (Lisbonne est abîmée, et l’on danse à Paris)[4].
[1] Dante Alighieri, Divina comedie. Infernul, V, 72, traducere de Eta Boeriu, București, Casa Școalelor, 1994, p. 37.
[2] Firește, deși termenul „compasiune“ este asociat îndeobște unei participări la suferință, împărtășirea, ba chiar consonanța afectivă nu se limitează la emoțiile sau la senzațiile dureroase; empatia, capacitatea de „a se pune în pielea altuia“, este foarte puternică și face și în prezent subiectul multor cercetări științifice, în urma descoperirii „neuronilor‑oglindă“ de către o echipă de la Universitatea din Parma în anii 1990. Și mai interesant este că acest concept, considerat strict de domeniul psihologiei până când evidențierea neuronilor‑oglindă i‑a atestat caracterul fiziologic, ia naștere în cercetările pe care Robert Vischer le‑a dedicat, la sfârșitul secolului al XIX‑lea, artelor figurative. Prin urmare, empatia împletește un comportament estetic (experiența unor senzații comune provocate în mai mulți subiecți de contemplarea unei picturi), un comportament psihologic și caracteristici biologice evolutive prezente nu doar la om, ci și la alte animale. În cultura budistă, există un cuvânt, „mudita“, care, tradus literal, înseamnă „a te bucura de starea de bine a altcuiva“, și care exprimă tocmai sentimentul comun și împărtășirea bucuriei, în termeni destul de asemănători cu încheierea pe care Spinoza o face la Etica, descriind participarea plurală, colectivă, la bucuria izvorâtă din cunoașterea intuitivă.
[3] Voltaire, Candid sau Optimismul, traducere de Al. Philippide, Chișinău, Hyperion, 1993, p. 34.
[4] Voltaire, Poema sul disastro di Lisbona, traducere de E. Cocco, Rapallo, Il Ramo, 2004.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Ilona Panych / Unsplash
scrie un comentariu