Constantin Buduleci (născut în 1979, la Cisnădie) este de profesie economist, dar desfășoară și o considerabilă activitate literară. A debutat în poezie cu volumul Clinchet (Etnous, 2013), și în proză cu romanul Recuperarea (Hoffman, 2015). A urmat romanul Tunelul din Heltau (Hoffman, 2017). A mai publicat proză în revistele Iocan și Viața medicală, și poezie în revistele Oglinda literară, Revista de povestiri și OPT Motive. În anul 2019 a participat la cursul de scriere creativă susținut de Florin Iaru la Cisnădie, iar în 2020 și 2021 a frecventat atelierele Mornin’ poets, coordonate de Simina Diaconu și Andrei Zbîrnea. Din anul 2022 scrie cronică de carte în revista Planeta Babel. Recent i-a apărut un nou volum de poeme, Orașul covoarelor, la editura Tracus Arte. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Aș începe prin a spune că avem de a face cu o carte dedicată orașului Cisnădie, orașul natal al poetului, celebru în perioada comunistă pentru fabricarea sau mai bine spus manufacturarea covoarelor la războaie de țesut, de unde și denumirea de Orașul covoarelor. Este, am putea spune, o monografie, deși una atipică, întrucât nu se rezumă doar la inventarierea rece a unor evenimente istorice sau culturale desfășurate în arealul geografic al Cisnădiei, ci avem de a face și cu secvențe în care sunt evocate episoade pur umane, ceea ce face ca această monografie să fie inclusiv una intimă, nu în sensul intimismului, ci în sensul că pătrunde în experiențele personale ale anumitor oameni ai urbei. Este un volum atipic, inclusiv din punct de vedere estetic, fiind alcătuit din texte hibrid, o parte proză (ce-i drept destul de poetică), o parte poezie. Dar cumva, cele două părți devin complementare, necreându-se, la lectură, niciun moment senzația de neunitar în ceea ce privește textele.
Și ca orice istoric sau monograf care se respectă, și Constantin Buduleci își începe lucrarea vorbind despre întemeierea orașului: „Nu am fost niciodată acolo unde pornesc cele două pârâuri: al Ursului și Argintului, dar știu că dintre cele două ape, niciunul nu a dat nume orașului. Încă mai spală dealurile fără nume, ducând murdăria în alte râuri mai mari. Cândva, murdărie era doar ce lăsau animalele. Primul om care a venit aici nu s-a numit Adam. S-a așezat în colțul Transilvaniei, parcă pedepsit de cineva. Pereții – numiți Făgărași și Cindrel.// soarele apare de după munți/ dispare după deal/ toți se trezesc târziu/ se culcă târziu/ niciodată nu e târziu// Migratorii găsesc porci mari, așa pun numele orașului. Au ce mânca mult timp. Apoi sașii mănâncă și ei, dar nu le place numele dat de unguri orașului, așa că îl numesc Heltau. Vin și românii, care nu înțeleg nici unul din nume și botează orașul Cisnădie. La câți oameni trec pe aici, porcii tot nu se termină”.
Urmează alte descrieri ale geografiei arealului împrejurător, ale arhitecturii orașului, cu accentul pe biserica de piatră cu iz medieval, ce poate fi admirată și de pe coperta cărții, și inclusiv ale „arhitecturii” religioase a localnicilor, adică a modului în care aceștia se raportează la divinitate și la viața eclesială: „Cine vine și rămâne în oraș aduce și aur, pe care apoi îl gospodărește cum știe. Întotdeauna o parte din el merge la biserică, pentru a se putea face vasele necesare slujbelor religioase. Lumânările sunt singurele care dau puțină strălucire metalului prețios. Ferestrele mici, în formă romanică, păstrează la distanță răul și lumina. Oamenii abia văd aurul din biserică, doar îl simt uneori și consideră că sunt atinși de Dumnezeu. În biserică aurul este un metal ca oricare altul.// dacă aurul era frumos/ Dumnezeu l-ar fi lăsat/ la suprafață/ noi credem că este veșnic/ dar până și el/ dispare/ ajunge de la un om/ la altul”. Tot în legătură cu această bizară „arhitectură” religioasă, Constantin Buduleci evocă și un episod mai puțin creștinesc, în care autoritățile eclesiale colaborau cu trupele SS de ocupație, episod ce poate fi rezumat în teribila sintagmă: „Lanțul trofic se încheie cu morții”.
Dar, așa cum se sugerează și din titlu, accentul cade pe producția de covoare. Și din păcate, nu avem de a face cu o prezentare glorioasă, flamboaiantă, în care să se ridice o statuie din cuvinte acestei industrii, ci tot cu o imagine pătată de compromis, de servilism decerebrat în fața „Conducătorului iubit” și de sacrificii grotești făcute în numele „producției”, și bineînțeles de un stahanovism complet irațional: „Ceaușescu spune „aici să se facă covoare”: și se fac. Apoi Ceaușescu vede că toate sunt bune. De bucurie, oamenii din oraș țes un covor după chipul și asemănarea lui. Cei mai buni țesători lucrează la acel covor. Cei mai vrednici membri de partid. Fruntea dictatorului a revenit lui Dorin din Vlădești și Alinei din Copăceni. Trebuie să facă totul în șase ore, dar au reușit în trei. Restul este dragoste între fire de lână. Ceaușescu nu simte.// cei care țes covorul/ îi cunosc defectele/ un pieptene așează culorile/ una peste alta/ spata bate plușul/ întărește modelul/ trecând în uitare/ facerea lumii// Fabrica are sirenă pentru începerea și terminarea lucrului. Oamenii ies din uzină de parcă este un test de incendiu. Merg în cutiile de chibrituri unde îi așteaptă copiii cu cheia la gât. Dacă copiii sunt acasă, înseamnă că sunt cuminți. Restul nu contează. Când moare Mihăiță, lovit de tren, toți spun că a fost cuminte, deși nu l-au mai găsit acasă. Voia să prindă un porumbel, să îl așeze pe covor de ziua mamei.// covorul când îl calci/ cu piciorul/ nu e indiferent/ te binecuvântează/ să-ți fie și ție/ viața călcată/ de mulți// Deși există magazinul „Covorul” în oraș, nu poți cumpăra decât pe comandă. Prima monedă este pila, a doua rugămintea, apoi leii. Fără primele două, leul nu are valoare”.
Așa cum spuneam și mai sus, poetul ne face cunoștință și cu viața intimă a locuitorilor Cisnădiei, iar viața acestora poate fi descrisă în trei cuvinte: restricții (vezi Mașinile), sărăcie (vezi Pâine cu zahăr) și ignoranță indusă prin obstrucționarea fățișă a oricărei forme de cultură (vezi Revoluția, Muzeul și Biblioteca). Însă în pofida tuturor acestor probleme, cisnădienii încă mai știu să se iubească, ceea ce face ca un licăr de speranță că nu este totul pierdut să supraviețuiască: „pe războaiele de țesut/ se iubeau/ se atingeau/ covoarele aveau poveștile lor/ pe care alții călcau/ cu picioarele goale”.
Așadar, prin Orașul covoarelor, Constantin Buduleci dezvelește „statuia” construită artificial în jurul Cisnădiei și repune în lumina adevărului istoria și prezentul unui oraș sacrificat pe „altarul” stahanovismului și al servilismului, un oraș martir până la urmă, pentru că orice crimă împotriva adevărului este o formă de martiriu. Demersul său este unul nu doar binevenit ci și necesar pentru igiena istoriei, și bine ar fi ca acest volum să fie punctul de plecare pentru alte asemenea restituiri, pentru că sunt convins că multe alte orașe din România au împărtășit soarta Cisnădiei.
Constantin Buduleci, „Orașul covoarelor”, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2022, nr. pagini: 82
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Tincho Franco / Unsplash
scrie un comentariu