Conacul cu ochiul oval, Editura Limes, 2025, pare cartea unui dramaturg, proza fiind vie mai ales prin scenele fixe, acolo unde orice dialog e fără fisură, natural, viu, încât Livia Dimulescu aproape că scrie o piesă de teatru din segmente/fragmente adunate într-o narație. Fiecare cadru e atent lucrat, de la așezarea/localizarea personajelor, ieșirea și intrarea lor în scenă, apoi și dialogurile, distribuite pentru a fi și „văzute”, gestica secondând vorba, privirea, mișcarea, toate elementele, poziționate atent în cadru. Gândurile, aparteuri, sunt trase spre un interior, de personaj, dar tot… văzut/expus. Până și exploziile de patimi și senzualitate, de violență și halucinație, visare și isterie au expunere spre sala de spectacol, de aici tușa arzătoare, adresată direct spre cititor, a viciului, chiar și omorului, plasate pe scenă, de data aceasta. Între acte ne întâmpină dezlănțuirea unor fenomene naturale, cum este seceta, dar și de magie neagră, prezentate dintr-un unghi mucalit, chiar grotesc, din care o scriitoare privește, odată cu ochiul/ovalul (cel al conacului) îndrăcit, ca și omul. Conacul este situat deasupra unui loc definit prin mirosul lui natural, de tescovină.
Suflul mucalit al autoarei definește urbea și mâna de oameni (legate prin destin comun), care își desfășoară zilele, nopțile, patimile pretutindeni, pe pod, la birt, sub lună plină, în camera vrăjitoarei, în pușcărie, în casa cu pridvor etc., în conacul devenit, la vremuri noi, muzeu, în camera vrăjitoarei secondate de memorabila gâscă împielițată, toate vegheate, orientate, măcinate/trecute în/prin/din ochiul-blestem, unul diabolic, prin care Înecata lucrează cu forțele întunericului, cu emisarii ei din succintul bestiar, tușant, totuși, peste lumea aceasta de grohăieli existențiale, libidou nestăvilit și neputințe financiare sau putințe, dar cu pofte dezlănțuite la purtător, lume de trădări și iubiri încălecate, de vise și visuri care-și ucid, împart sau despart comunitatea de sub conacul veghetor, totul sub blestem, urmare patimii introduse într-un circuit de farsă tragică de către boierul B., cel dintâi, spurcat la viol. Acest moment va săpa însuși aerul de fatalitate al conacului, și cu el întregului loc, puținei omeniri învârtite și răsucite și mâncate de posesii și lupte surde, băutură și stridențe comportamentale, erotice, etc. Așa, cu toții își plimbă/târăsc umbrele, chiar iluziile, vorbele, visele și visările, neputințele, adică viața, în cele din urmă, în trupurile târâtoare de băutori, bârfitori, violatori, ucigași, pătimași (mai ales erotic), de bărbați înamorați în firea lor nămoloasă sau doar poftitori în amor, sexualitate, cea posesivă, de femei fatale, îndrăgostite sau îndrăcite, supuse viciului de voie sau de nevoie, de misoginism și senzualitate deșănțată până la omor, viol ori sinucidere, însingurare etc.
Ovalul ocular (cu analogonul său – oglinzile dinăuntru), și oracular, al conacului, situat în spațiu și timp, și statuat deasupra tuturor elementelor, fie naturale, fie umane, are o prezență malefică în nopțile cu lună plină, când scenarii de orgie, când bărbații sunt cuprinși de patimă arzătoare și urgentă, când sceneta încălecării drăcești se dezlănțuie la vedere și fără control. Posedații se află sub strălucirea Perseidelor, aici e o imagine bine lucrată, dar în proiecția scenică a vederii drăcești, activată de credința în blestem a localnicilor, de comportamentul ieșit din normalitatea zilnică, nicidecum fără păcat, înspre dezlănțuirea de pofte și fapte care ar distruge locul și omul dacă nu ar fi limita, una temporală, a apariției momentului lunar, anume spurcat (și urmat fără cenzură).
Personaje prinse în așteptarea difuză, dar încrâncenată, a unei alte condiții sociale, în amintiri nămoloase, proiecții murdare sau naive, cu origini întunecos ascunse ori neascunse (ca cele purtate fără sau cu știință, de la un punct, de frații Maricica și Ionel), toate mișcându-se haotic, într-un vertij, ca cel adus de luna plină, existențial, aș zice. Minorul, scara joasă a trăirii nu strică savoarea. Prin urmare, faptele și conversațiile au ritm și acuitate, oriunde ar fi purtate, fie și în prezența gâștei cu cioc vindecător pentru Zeneida vrăjitoarea, sau fatal în scena cea mai grotescă și mai reușită a cărții, punct culminant al farsei chinuite în și de om, un fel de ucidere cu mișcare scenică în ea, de aceea și incitantă). Iată pasajul, prima parte, din care, la fel ca în multe, chiar multe alte fragmente din carte se poate evidenția scenicul, dialogul și personajele fixate, portretizate atent în tabloul-cadru, pasaj cu titlu la cheie, ca și altele, de fapt, unde picurii de ironie sunt fără stridențe, didascalilei-clar(ificatoar)e, ca și grotescul țint(u)it (Luni, când lucrurile iau altă întorsătură):
„Zeneida își dezbrăcase capotul vechi. Încă avea sânii fermi și coapsele se rotunjiseră frumos. Se iubea și se dezmierda ca un copil. Picioarele ei lungi, care se răsuceau pe umerii bărbaților. Îi plăcea să facă amor, îi plăcea să se lase în voia simțurilor. În ea, bărbații își aruncau sămânța și neliniștea, instinctul îi funcționa ca un ceas elvețian (…). Ploua cu clăbuci și zăpușeala intrase în casă. Vântul o făcea să scârțâie. O muzică lugubră ieșea din balamale. Zeneida era încă frumoasă. Trăia bine, vrăjitoria îi fermecase pe toți. Lumea urbei o respecta: că doar cine are bani sau funcție, merită respectul celorlalți. Și ea avea, dădea cu împrumut, cu dobândă mică. Era păcat să jupoi carnea de pe om. Saveta (grotescul în floare e tușat și (sau) mai ales cu acest personaj, n. n) se băgase sub pat când Zeneida deschise ușa.
- Ești predestinată, nenorocito?
Atât auzi. Se lipi de perete, Ionel o lovi peste cap. Sângele îi curgea din nas și vântul risipea cuvântul AJUTOR în toate direcțiile. Noaptea își pusese luna până în frunte și, abia atunci, Zeneida îi văzu privirea plină de ură. Și de nebunie.
- Ajutor, strigă strangulată de gât.
Dar vântul nu se potolise. Tremura și mâinile căutau ceva, o armă, un obiect cu care să se apere.
- Zgripțuroaico! Lichea de securist!
Saveta zbura printre picioarele ei. Ionel o prinse de gât. Îi răsuci capul ca pe un robinet.
- N-o omorî! Doar pe ea o am.
Dar Ionel plecase cu mintea în altă lume. O legă fedeleș de fotoliu și-i băgă o eșarfă în gură. Sparse toate oglinzile și tăiase cablul telefonului. Liniștit, se așeză în fotoliul roșu și se uită îndelung la ea.
- Ești o hoașcă lacomă. Nu meriți viața asta. Nu știu cum te rabdă Dumnezeu.
Ochii Zeneidei se bulbucaseră și lăcrimau.
- Plângi? Poți să plângi până crăpi!
Se ridică și caută o sticlă de băutură. Simțea că răzbunarea îi sleise puterile. Dădu pe gât o jumătate de sticlă de whisky.
- Te respect, coană Zeneido! Ești predestinată, așa-i?
Și-i dădu un șut în plex. Ea nu putea să vocifereze, capul îi căzuse în piept, și peruca i se răsucise în vârful capului. Ionel i-o smulse și o aruncă la picioarele ei.
- Asta ești! O perucă, un fals de femeie! O cotoroanță care vrăjește proști ca mine.
De atâta încordare, Ionel ațipi în fotoliu. La primul fulger, tresări. Se apropie de Zeneida și-i ridică barba. Avea ochii ficși și fruntea rece. Îi dădu două palme și o readuse în simțiri.”
Conacul cu ochiul oval, publicat recent de Livia Dimulescu la Editura Limes, a fost o lectură în care frumusețea fragmentelor, prin stilul cu scăldări în tușe lirice, dar și cu abstractele pe post de personaje, cum ar fi timpul, așteptarea, singurătatea etc, cu tablourile locului și timpului de altădată, au învins, de multe ori, segmentarismul. Atașamentul poate fi estompat, dar nu anulat, exact la lumea aceasta a josului moral și comportamental, a mocirlei întru viețuire la comun, parcă, a puterii credințelor naive și stereotipiei, a puterii instinctelor și erosului nestăvilit, a patimilor de sub veghetor, care nu e nicidecum un ochi divin. E prezentă și biserica, firește, dar în ea sunt aceleași personaje ca la birt, ca în toată urbea patimii și batjocurii, a poftirii la amor și parvenire, la mutații afective imprevizibile, uneori letale, chiar la cruzime sau însingurare, lepădare de făt, de rudenie sau prietenie, toate tratate nu fără umor și ironie, până și în fraza cu fente înșelătoare, ca aceasta:
„Chiar avea impresia că zilele lui trec cu un scop, dar nu-și amintea care”.
Dialogurile au, în întregime, o naturalețe care vine și din notele de scenă, dar și din vioiciunea, ritmul replicilor, veridice totdeauna. Aș da un exemplu de… o așa naturalețe, una plasată în orfelinat, unde își face stagiul de chin, formator, Ionel, devenit ambițios, doritor, și luptător, să ajungă proprietarul conacului. Cuvintele mamei i-au dirijat viața de adult, aceea că se va căsători cu o femeie predestinată. În Zeneida, vrăjitoarea, a plantat prezicerea, dar asta îl va seca de bani, fie că plătește pentru ghicit, fie că face împrumut, tot la ea. Un dialog foarte scurt caracterizează copiii aflați într-o instituție de stat cu amprenta urâțeniei în ea:
„La orfelinat, copiii așteptau să fie luați în brațe. Chiar și Sebastian se cuibărea în brațele maică-sii, când îl lua, o dată pe lună, la câmpie.
- Bă, ai mei au o casă, la câmpie. Și dacă știi pe unde să o iei, ajungi la mare. Taică-miu o să mă învețe să înot și mă fac marinar.
Ascultam toți, cu urechile ciulite.
- Și marea e atât de mare, cum spune învățătorul?
- Da, bă! Nu-i vezi capătul. E până la Dumnezeu.
- Înseamnă că dacă te faci marinar, ajungi la Dumnezeu?
- Bineînțeles. Și vă iau și pe voi.
Numai atunci mă bătea pe umăr.
- Te iau și pe tine, Ionele!
Credeam că vom fi prieteni, dar a doua zi îmi mânca piftelele din farfurie.
- Ești prost. Ție nu-ți trebuie decât fasole”.
De fapt, proza e alcătuită din scene, multe scurte, iar lectorul trebuie să asambleze, să vadă cusăturile prin fragmentarea tipică autoarei, dedate la piese de teatru cu care a avut succes, da, chiar pe scene mari. Dacă unele segmentări sunt mai abrupt decupate, lumea e într-un circuit strâns, legat de rudenie și de o conviețuire aproape în comun. Fapt este că primul boier B. a atras blestemul, violând o fată care se va arunca în râu, devenită strigoiul agățat de fațada conacului, ochiul lui demonic și declanșator de nebunii, dar, mai ales, de nașteri aberante, violuri traumatizante, abandonări de copii, fugi și înamorări imposibile, chiar imorale, gesturi și apucături grotești, cum este tentația Maricicăi de a cânta romanțe în afonia ei (dacă putem spune astfel).
Scenele erotice se dezlănțuie direct în scenă, pe viu, zănatice, gratuite sau nu, cu femei posedate sau nevoite la asta pentru bani, unele pătimașe, altele naiv de generoase în a se proțăpi în bărbați, totul cu un iz de genealogie împerecheată a josului cu patosul, suficient de suculente sau mult tușate în secreții și vise/fapte carnale. Sunt puține persoane puse în scenă, dar toate au un morb al patimii oriunde s-ar afla, fie la birt, fie la un bal în conac, fie într-un loc comun. Bărbații par de-a dreptul misogini, tușați acid, din perspectiva vreunui personaj, cum este tatăl, fixat de fiica Maricicăi, Maria, cea care devine scriitoarea locului:
„Tata își lăsa mirosul în hol. Și umbra lui uriașă. Parcă bătea vântul când intra în casă. Mi se făcea frig. Doar cu mama mi-era cald, de parcă avea palmele pline de soare”.
Două femei mature sunt trase/blocate sub ochiul blestemului de la conac, chiar și prin căderile lor în păcat/e, Olga Taciturna, cu amorul ei peste margini, dar și cu delațiunea, de nevoie, când cade în mâna securității bărbatul Vasilache, cel cu vârf/aplomb pătimaș la două femei, una fiind, însă, Zeneida. Ele se vor urî, dar și înțelege pe dedesubt, acolo unde există un fel de iertare după moarte. Poveștile, violente și triste, macabre sau obișnuite au loc și statut sub coama dealului, sub ochiul neiertător, oriunde afară sau la birtul comun femeii și bărbatului în păcat, la conac, sub privirea din tablou și în oglinzi multiplicatoare pentru că orice bastard va deveni, la rândul său, un dezlănțuit al sorții putrede, pavată cu gesturi morbide, în consonanță cu vina, mai diminuată când se răcește amintirea și conacul are altă destinație. Una muzeală, față de cea a întreținerii magiei negre, a erosului căzut în carnație totală, a uciderii ca singura cale de scăpare chiar dacă atât pușcăria cât și urbea de sub demonicul văz sunt fără ieșire, aparent fără destin (dacă cel desfășurat în carte de scriitoare nu ar fi stins de vremurile noi).
Ultimul sfert al volumului este extrem de atent construit, are povești mai multe, dar îmbină viețile, face snopul narativ mai strâns, frazele au farmec și distilare, iar un om de altădată, un moș care știe tot, adună sub ochiul conacului soarta, totuși, comună a risipirii vieților; defilează aici chiar și momentele decăderii boierului plecat/fugit din țară, împins în/afară de propria mizerie și măreție, câtă fusese, pe drumul lui de bătrân, uitat acum.
Interesant este că autoarea sau alter-ul ei, Maria, realizează un final bifurcat, unul rece, cu fostul conac transformat în muzeu, unul în tușe realiste, viu, întrucât elementul magiei este încă purtat de memoria locului, acolo unde gâsca este chintesența grotescului și blestemului (vorbea cu glasul Înecatei…). Urmele ei sunt activate continuu:
„În beci, dacă te încumeți să scotocești cenușa, găsești și câte o pană de gâscă. Dacă ai curaj s-o iei acasă, în toți anii care vor urma, o gâscă va sâsâi încontinuu…”
Se pare că locul, cu centrul lui memorialistic, conacul, re/înviat, bântuitor, dominant, stăpânitor, și peste amintiri, ține încă în fașă enigma și demonicul, iar un moș Scipcaru, nume simbolic, continuă să țină viu blestemul și spiritul casei-memorie prin spusele lui, dar, interesant, și fizic:
„...oasele lui îndoite duc pe picioare legenda.”
Continuitatea, damnarea nu se pierde cu vremurile noi:
„Conacul avea o singurătate nemaiîntâlnită în preajmă. Parcă dădea lumea la o parte, să rămână singur. Ochiul oval din fruntea lui ținea urbea sub pleoapă. Conacul vedea peste ei, până în celălalt deal. Ploaia dezbrăca zidurile, dar în fundație se oprea”.
Ambiguizarea adaugă snopului de sensuri bine legate de această dată, la final, același mister al corespondențelor emblematice, pe care Livia Dimulescu le iradiază în toată cartea:
„Dar nu poți ține în frâu fantomele trecutului. Își scapă printre degete și, uneori, ochiul oval al conacului se face verde.
- Aia e Olga Taciturna, mormâie moș Scripcaru. Sau Înecata”.
Conacul cu ochiul oval este cartea cea mai atent lucrată stilistic de autoare, cu scene vii și provocatoare, cu tablouri care aduc a stop-cadru, tot din teatru, cu fraze din care țâșnește lirismul, cu suculența unor scene, de câteva ori în culori groase întru evidențierea unui lumi de patimi bolnave, cu fraze lucrate contra orizontului de așteptare a cititorului, bruiate de ironie și umor, tăiate de grotesc, o lume cu exemplare creionate apăsat, de ținut minte după lectura cărții. Conacul conține și își conține povestea, aproape destin al locului ființat de oameni deopotrivă de prinși în patimi, neputințe și farsă/grotesc. Cel mai bine definește substanța locului (a se vedea și stilul măiestrit, prezent în multe alte segmente ale cărții), cu sâmburele lui de rezistență, depozitarul memoriei, moșul/înțeleptul:
„Urbea se adunase în jurul conacului. Conacul stătea ca un băț, ca o cruce nedusă până la capăt. Oamenii șușoteau unii cu alții, cu limbi veninoase. Când fețele lor se întâlneau din priviri, clipocea lumina. Zâmbetul, scos la suprafață, era o pânză freatică. Numai cimitirul îi dădea peste cap, oase adânci îi căutau în amintiri. Preotul îi ținea aproape, ca pe niște pui de găină. Îi ținea de gând cu pomenile. Gândul se elibera la bodegă, cu câte un rachiu. Zeneida mișuna din loc în loc, în memoria lor, care se rotea în jurul conacului. Biserica o uitase, când s-a ridicat clopotnița nouă. Parcă și lumea se schimba pe zi ce trece, dar tot șușoteau unii în urechile altora, nici morții nu scăpau de vorbe. Conacul avea o singurătate nemaiîntâlnită prin preajmă. Parcă dădea lumea la o parte, să rămână singur. Ochiul oval din fruntea lui ținea urbea sub pleoapă. Conacul vedea peste ei, până în celălalt deal. Ploaia dezbrăca zidurile, dar în fundație se oprea.
- E nemuritor conacul, asta zicea și moș Scripcaru.”
Livia Dimulescu, „Conacul cu ochiul oval”, Editura Limes, anul publicării: 2025, nr. pagini: 202
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Artem Artemov / Unsplash
scrie un comentariu