Roman nominalizat, printre altele, la Premiul Goncourt, „Sora mea, Summer” de Monica Sabolo este povestea unei dispariţii inexplicabile.
Cel care povesteşte este Benjamin, cu câţiva ani mai mic decât Summer, iar Benjamin reconstituie ziua nefastă când, din joaca în care se angrenase împreună cu prietenele ei, Summer dispare. Proza are o frumuseţe aparte, o muzicalitate poetică în care te prinde uşor datorită melancoliei pe care o experimentează naratorul.
„Fetele o luaseră apoi la fugă în toate direcţiile, se făceau nevăzute în spatele copacilor, apoi apăreau din nou pentru o clipă, şi în timp ce vântul aducea până la mine glasurile lor ascuţite, cu accente din ce în ce mai disperate, chemând-o pe sora mea, eu rămâneam pe loc, absent din acea scenă şi din viaţă, simţind cum creştea în mine certitudinea că sosise momentul la care mă aşteptasem dintotdeauna, prăbuşirea castelului de nisip pe care-l reprezentase existenţa noastră.”
De altfel, romanul acesta nu surprinde neapărat prin construcţie. Este mai degrabă molcom şi fără puncte de creştere, deşi spre final sunt vreo două momente care contrastează cu această linişte şi care aduc un plus considerabil tensiunii din carte.
Dacă ar fi dorit, Monica Sabolo ar fi putut construi lesne o proză cu tentă detectivistică. Summer este de negăsit. Nici moartă, nici vie. Orice urmă, oricât de mică, îi este inaccesibilă naratorului. De altfel, întreaga familie pare anesteziată de imposibilitatea unei reacţii şi de lipsa vreunui indiciu. Însă Monica Sabolo nu a dorit un thriller, ci mai degrabă să analizeze psihologic ce înseamnă cu adevărat dispariţia bruscă a unei persoane dragi din viaţa noastră. Iar pentru Benjamin, personajul ei principal, se pare că Summer a însemnat foarte mult.
Totuşi, va fi nevoie de vreo 25 de ani pentru ca misterul dispariţiei să-i fie explicat lui Benjamin. Incredibil de mult, aş zice. 25 de ani în care vieţile părinţilor merg mai departe, 25 de ani în care Benjamin nu încetează să-şi pună întrebări.
„…oamenii dispar din vieţile noastre, aşa merg lucrurile. Unii ne sunt alături pentru totdeauna, alţii, în general aceia pe care-i iubeşti cel mai mult, se volatilizează rând pe rând, fără nici o explicaţie, acum sunt aici, iar peste o clipă nu mai sunt, şi lumea merge mai departe, indiferentă, ca un organism primar, alcătuit din apă şi vid, propulsându-se într-un spaţiu alcătuit şi el tot din apă şi vid, sau ca o inimă oarbă, translucidă, dedicată întru totul propriei pulsaţii.”
Romanul acesta ajunge să-ţi placă datorită calităţilor de povestitoare ale Monicăi Sabolo. Ea scrie ataşant, fără patetisme, o proză menită se te pună pe gânduri, să te întrebi cât de mult contează pentru tine cei cu adevărat dragi şi apropiaţi. Prin ochii lui Benjamin, ajungi să înţelegi că oamenii nu sunt niciodată ceea ce par. Chiar şi părinţii săi sunt, la finalul romanului, foarte diferiţi de cei de la început.
„Sora mea, Summer” poate fi o lectură plăcută, deşi tristă, într-o zi ploioasă. Monica Sabolo a avut în mână nişte fire, pe unele le-a întins, iar pe altele le-a lăsat încâlcite, însă ansamblul indică o scriitoare talentată, de urmărit.
Monica Sabolo, „Sora mea, Summer”, Editura Litera, anul publicării: 2019, nr. pagini: 320, traducere din limba franceză de Mona Apa-Slujenco
Cartea este disponibilă pe libris.ro, elefant.ro şi pe site-ul editurii.
scrie un comentariu