Viorica Răduță nu mai este de mult o surpriză pentru lumea literară. A debutat în 1998, marcându-și începutul poetic prin volumul de versuri Patimi după mine, dar și ca prozatoare, cu romanul Înainte de exod.
Au urmat sistematic volumele de versuri Lipsă la psalmi (2000), Al 13-lea Iov (2003), când amintirile corpuri subtile (2007), Viaţa de apă de uscat (2008), cam toţi murim (2010), Mama întreabă dacă stau până seara (2013), Când se duc în uitare (2015), Arsura umblă după trup (2018), O sută una de poezii (2019) și Ai moartea pe față (2021), apoi romanele Irozi (2001), Hidrapulper (2007), În exod (2008), Mamamea moarte (2008), În două lumi (2013), Vremea Moroiului (2015), Oraşul închis (2017), Un calcan pe Lipscani (2021) și volumele de eseuri: Graalul fără Graal (2002), Interpolări şi interpolări (2007).
Cel mai recent volum de versuri semnat de Viorica Răduță, cum îngheață rochia miresei, apărut anul acesta la Editura Charmides, înregistrează incredibila transfigurare a morții într-o realitate pregnantă, care ne țintuiește pe fâșia de graniță (umană, dar și geografică) și ne obligă să privim dincolo de viețile noastre. Moartea este una dintre temele de referință ale liricii scriitoarei, pentru care, în cazul acestui ultim volum, pretextul (ce lejer sună!) este războiul. Poeta se impune astfel în sfera liricii contemporane prin stilistica unei morți anunțate.
Orice viață duce un război pierdut
– Partea I (deschide pumnul de pământ de acasă)
Poemele primei părți transcriu un război personal al fiecăruia dintre noi. O războire cu timpul, cu trecerea lui către moarte. Acestui dat implacabil Viorica Răduță îi construiește încă de la început o formă de detenție, un spațiu ermetic, o criptă: casa mare. Nu mai mare ca o ladă de zestre a generațiilor, rămasă nedeschisă, mirosind a neumblat (a naftalină!), ținând prizonier un timp vechi, bine prezervat, împodobit cu momente înghețate în trecut, cu așteptări neconfirmate de tăvălugul vieții și în final cu moarte.
Așezată în deschiderea volumului, camera tabu (în care nu se mai intră, nu se locuiește, ci doar se cere păstrată intactă) reprezintă simbolic spațiul în care timpul a fost spânzurat în cui, pe unul dintre pereții propriei vieți, asemeni unui tablou de nuntă înfățișând costumul tatălui și rochia miresei:
camera din față e mereu închisă/ cu ziua miresei în ea; costumul tatălui meu este mort/ croit/ ca aerul de sub copacul din curte/ care ține și ciocănitul păsării înăuntru.
Mama, tata, timpul, casa mare alcătuiesc un tablou de familie înrămat în propriul trecut ca într-un veșmânt care i-a strâns laolaltă. Casa mare e întotdeauna camera de la drum, spațiul-tampon care desparte lumea largă de cămăruța de locuit, spoită în varul alb al timpului propriei vieți.
Imaginile zugrăvesc aici o lume îmbibată de moarte care înțepenește înveșmântată în puținătatea vieții ca într-un lințoliu:
camerele iau forma vaselor de pământ/ cu omul înăuntru.
Cele nouă poeme care deschid volumul compun în acest mod imaginea unui război din start pierdut, și totuși pe care îl ducem pe tot parcursul vieții. Un război cu timpul, un animal discret căruia-i simți permanent răsuflarea în ceafă. Un timp organic, viu, căruia nu-i putem vedea decât zilele și apoi înserarea:
dar ziua se ridică de pe scaun chiar acum/ și pleacă; când ieși din ziua închisă în rochia mamei; el își potrivește brațul de umăr/ și umărul de înserarea soției; întunericul se uită la tine; seara sapă mai departe.
Viorica Răduță realizează din prima parte a volumului un corset greu de purtat pentru rochia de mireasă a fiecăruia dintre noi, strâns până la sufocare cu șiretul scurt al timpului intim împărțit cu cei dragi la aceeași masă și sub același cer pictat de Tătărăscu, în același tablou în care orice viață duce un război pierdut.
Orice război duce o viață pierdută
– Partea a II-a (războiul poartă rochia miresei. departe)
Croită generos, din cloșuri ample, asemeni poalelor largi ale rochiei de mireasă, rochia mamei cum stă/ peste oraș, a doua parte a volumului reușește să ofere acea perspectivă complexă și detaliată a războiului ca realitate de graniță, care ne privește în esență pe noi toți:
sub rochie groapa comună se lărgea/ cu mâini cu picioare/ cum apucase să se uite fiecare.
Ca o mireasă zdrobitoare, războiul nuntește cu bărbați, cu femei, cu copii în poezia Vioricăi Răduță, schimbând fața cunoscută a lumii. Un alt fel de interfață se suprapune peste oameni, peste viețile lor, ale noastre; o realitate alcătuită acum din frânturi. Oamenii devin simple elemente decorative, lucrurile se transformă în personaje stranii care populează un teritoriu al morții. Oriunde privești, bucăți de trupuri și lucruri, chiar și bucăți de zile compun o lume delabrată și totuși atât de reală, pe care simțul grav, cinic și civic al poetei ne forțează să o privim:
în jur sunt mâinile mamei, zilele așternute în jur.
Căci, dacă în general viața se trăiește pe zile în situațiile limită, în război timpul nu are nici măcar zile, ci explodează în așchii, în clipe, iar moartea e numai o chestiune de-o clipă, înseriată într-un lung șir de alte clipe înghețate brusc pentru aceeași veșnicie.
Firescul domesticitei realități de dinainte de război s-a răsturnat. Realul taie acum, sfârtecă lucruri și oameni, pâinea s-a dat în două/ tăiată de explozie/ (…) și femeia s-a dat în două, aruncând în aer pelicula aceluiași timp, înghețând rând pe rând cadrele aceluiași film:
în sfârșit femeia s-a prăbușit peste sârma de rufe/ o zi ca celelalte.
Folosind imaginile brute ale realității, poezia Vioricăi Răduță ne refuză comoditatea de a închide ochii; nu mai avem dreptul să întoarcem capul, să privim în cealaltă parte, să nu ne pese. Scenografia războiului construiește imagini care rămân persistent pe retină, pentru că nu ne permitem să nu le privim. Vorbim despre o scenografie a înghețului, a înțepenirii, o dislocare dintr-un timp lejer, ordinar într-o eternitate monstruoasă a clipei.
Timpul nu mai e o simplă dimensiune, e un limbaj, un mod de semnificare a realității. Nici moartea nu mai vine în răstimpuri, ca final firesc al vieții ori ca necesară temă de reflecție. În război, moartea devine unica dimensiune a existenței: moartea să vină de mai multe ori/ una e prea puțin pentru durere. Așadar, cât din ceea ce ne definește încape în moarte? O clipă? O viață? Totul? Și chiar mai mult.
ceasul dăduse aceeași oră exactă până când bombele au împrăștiat-o pe linii limbile bat acum în rochia miresei agățată în vitrină pătrunsă de ace de ger zilele pe stâlpii de ciment ca un telegraf vechi să scape de tancuri nu mai poți ieși sau intra în gară prin ceasul în care zilele trec în noapte fiindcă morții au mai multe amintiri decât vise cerul e prea înalt
În război, trupul omului devine un depozitar al morții. O groapă comună. O mamă sicriu pentru prunc. Imaginile augmentează detaliul. Terifiantul face acum desen în cărbune pe străzi, prin orașe, prin oameni. Timpul își dislocă dimensiunea din trupuri și pleacă, de exemplu din copilul/ acum născut acum pământ; carnea rămâne inertă, firescul lucrurilor stă acum răsturnat, cioburile au brațe în ele.
Pentru că nu e de ajuns că se moare în general pe lumea asta, că e greu când se moare, fiindcă oamenii nu sunt construiți pentru înțelegerea morții și ca atare cum să priceapă când le pleacă cei dragi, …ni se mai dau și războaie! Iar în război nu ideea de soldat moare, nici soldatul în sine, ci tații, fiii, soții, soțiile, mamele, copiii. Și fiecare e al cuiva pentru care lumea îngheață brusc. Nimeni nu poate fi pregătit pentru acest fel de înțelegere. Pentru modul cum viața și moartea nu mai/ nu mai erau ca înainte/ morții și viii se întrec în alergare/ de la un tanc la altul/ de la o bombă la alta/ de la un os la altul.
Oamenii se fărâmă-n bucăți, războiul anulează destine. Absurdul se joacă de-a Dumnezeu pe pământ. Omului i se dă să vadă acum un alt zeu, răsturnat, către care degeaba își ridică ochii:
Dumnezeule nu am văz nici auz/ ori e gândul care întreabă.
Și totuși, ar putea fi ceva mai grotesc decât războiul venit dintr-o dată peste oraș, peste cartier, peste rutina comodă a vieții? Poate războiul transmis la știri(?!), când reporterul dă glonțul la o parte, ca să-l privim eventual detașat(?!), o privire în fața ecranului, în liniște (?!), din confortul (?!) propriei canapele, ca simplă imagine de urgență dată la tv.
Războiul de dincolo, un instantaneu, un cadru înțepenit pe ecranul unei realități care a dat eroare și s-a blocat.
rochia
de gheață și de seară un timp peste blocurile cu mobilierul intact cu tacâmurile pe masă oala pe aragaz niște ferestre cu părți din femeie bărbat copilul și-a tăiat capul să intre în rama goală să poată chema pe cineva pentru morții lui pentru atârnare la geam cât avea să mai fie despărțit de corp
Ce transcrie Viorica Răduță în poetica textelor sale este o altă chimie a realității. Organicul și anorganicul dezvoltă aderențe maligne, producând grave mutații ale realității acum greu cognoscibile. O definiție a războiului, dacă vreți, este dată în volum tocmai prin amestecurile și contorsionările elementelor unei chimii devenite anti-organice. O alchimie a morții:
strada cu zile și nopți/ trecute prin oase; un braț nu mai ajunge la trup/ ajunge la tanc; pământul e mai lung decât brațele; fața tancului e pieptul lui; când femeia este deja noapte; mama ține roata mașinii la piept; trupul copilului e o bucată de gheață; mai țepeni când viscolul pune câmpul pe ei; rochia miresei a înflorit.
O poetică ce poate înregistra în atâtea sfâșietoare moduri cum îngheață rochia miresei este în mod cert capabilă să exprime extrem de nuanțat nu doar stările terifiante, sfâșietoare (frica își pune mersul pe tălpi; e cârpă umedă/ o cârpă vie/ frica), ci și mutațiile estetice pe care le poate produce dragostea în vremea războiului.
Asistăm la un alt fel de tandrețe, atunci când bărbatul își sărută soția cu lanul de porumb. Chiar și nuntirea e altfel, ea se face acum între oameni și veșnicii. Iar oamenii sunt înveșmântați în altfel de haine de ceremonie, când
cravata e un fluture negru/ îl strânge de gât și e prea devreme pentru nuntă spune fata/ intrată în pământ ca în rochia albă.
Dar mai ales sentimentul maternității produce mutații sufletești. Mamele îi nasc pe copiii războiului morți. Pentru că mamele moarte nasc. O mamă fericită e o mamă care știe unde este mormântul copilului ei, sună cinic o replică din piesa lui Matei Vișniec, Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals, la care mă duce cu gândul cum îngheață rochia miresei. Lumile se răstoarnă. Mamele nasc moarte. Moartea naște război. Și orice război duce o viață pierdută.
Viorica Răduţă, cum îngheaţă rochia miresei, Editura Charmides, anul publicării: 2024, nr. pagini: 93
Cartea poate fi cumpărată şi de la: carturesti.ro. Cumpărând cărţi prin acest link, citestema.ro primeşte un mic comision care ajută la gestionarea site-ului, fără ca preţul plătit de dumneavoastră să se modifice. Vă mulţumim!
Dacă doriţi să susţineţi şi altfel site-ul, click pe codul QR sau scan:
Fotografie reprezentativă: Joshua Brown / Unsplash
scrie un comentariu