Se știe/știm îndeobște că literatura unui areal dat/predefinit-obiectiv-subiectiv-nu contează nu este formată numai din scriitori&scriitoare de prim-plan/vârfuri/cel mai-cea mai-genial-irepetabilă ci, vezi bine, și din marea masă a celor ce rămân, volens nolens, în umbra uneori nedrept-deasă <=> alteori superficial-acceptată a istoriilor literare. Aceste personaje inimoase, mai mult sau mai puțin notabile, care populează și îmbogățesc dintotdeauna paginile revistelor culturale de pretutindeni – locale/regionale/statale/intercontinentale – sunt, după toate aparențele, oameni dedicați trup&suflet literaturii, instigând/animând, pe cât le permit resursele, energia și talentul, variate întâmplări scriitoricești gen cenacluri/lansări de carte/premii/suplimente beletristice de al căror poate-fără-intenție-neglijat≠nesemnificativ impact ca întindere/cuprindere ș.a.m.d. nu ne vom ocupa aici nici acum.
În lipsa unor presupuse periodice revizuiri literare critic-exhaustive, este posibil ca aceste piscuri scriitoricești așa-zis mai-puțin-înalte, dar nu neapărat lipsite de farmec, să nu ajungă să fie imortalizate în prim-planul fotografiilor de ansamblu/belvedere pe care literaturile pentru care trudesc le oferă frumosului public cititor. Însă munca/inspirația/dedicarea/prezența/consecvența acestor personalități de impus plan secund adaugă zi de zi blocuri literare solide, fasonate cu îndestulă acribie/blood, sweat & tears, la fundația marii piramide a scrisului din toate timpurile, consolidând astfel și soclurile semețe ale merituoaselor glorii creative din înalturile onorabil-numitelor literaturi. Dansatoare&dansatori corp-ansamblu, am putea gândi spre comparație, cele&cei fără de care les étoiles/soliștii balerini nu ar putea străluci în deplinătatea harului și destinului lor fericit în spectaculos-desăvârșitele tablouri de balet în care evoluează.
Brrr! Mă ia cu frig & tremurat de la câtă pătrundere ontologic-paradigmatică îmi poate răscoli creierul așa deodată, de niciunde. Vă faceți că n-ați observat. Încerc să revin cât mai discret-neprecipitat cu picioarele pe pământ, respectiv să-mi înfig umilele poante scribăluitoare în nobil-uzata scândură a scenei citestema.ro cu degrabă conștiinciozitate și modestie.
Deci, concret, atunci când ajung în câte-o librărie (prea rar față de cât mi-aș dori) sau bibliotecă (mai există?), uneori/de multe ori îmi face mare plăcere să ignor deliberat rândurile de volume cu nume sonore/arhicunoscute(/epocale?!)/agresiv promovate în mass-media și să caut calm-răbdător prin spatele rafturilor/pe sub teancurile de deasupra, încercând să-mi strecor mâna cât pot de abil printre tomurile mici, medii & mari din față, sub privirile oarecum îngăduitoare/adesea suspicioase ale vreunui librar/bibliotecarei, cu speranța nedezmințită că, la un binecuvântat moment dat, voi da de mici/mari/necunoscute/neobservate/nezgomotos-marketate bijuterii literare care să mă scoată din rutină și să-mi ofere o nouă perspectivă, să-mi readucă bucuria descoperirii+șansa revelației ca o gură de aer proaspăt, ca o ieșire dintr-un spațiu închis/o evadare/momentan-fulgurantă izbăvire spirituală nescontată.
Uite, întocmai așa am descoperit deunăzi „Poeme pentru prieteni”, volumul memorial publicat anul acesta (2024, nota bene), la 70 de ani de la nașterea lui Radu Săplăcan, de către prietenii lui, la Editura Școala Ardeleană, o carte extrem de atent îngrijită și editată, frumoasă prin simplitatea, precizia și limpezimea ei (reverențios Cuvânt-înainte de Ioan Pintea, savuroasă Postfață de Vasile Dragomir) – cum altfel, când „un popor de prieteni” își omagiază Prietenul, „prieten absolut, boier, gentleman, devotat, generos, lipsit de orgoliu, fără țâfnă, grăbit, agitat chiar în a sări în ajutorul celuilalt, exigent cu prietenii și corect cu neprietenii”, „mamă și tată pentru fiul său Mihai”, „omul care te vorbea de rău în față și te vorbea de bine în spate”, „cel care l-a scos pentru prima dată „în lume” din pustia înverzită a Rohiei pe N. Steinhardt, căruia i-a legat sufletul pentru totdeauna de generația sa, generația ’80, pregătit mereu pentru o nouă prietenie, gingaș, suav și realist când atingea inefabilul, „făcător de pace””.
Redau mai jos, pentru cine (ca mine) abia acum îl descoperă pe Radu Săplăcan, câteva detalii spicuite din Nota bibliografică întocmită de Cornel Cotuțiu la finalul volumului:
Radu Săplăcan s-a născut în 1954 la București și s-a stins din viață în 2002 la Cluj, fiind înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din Braniștea (Bistrița-Năsăud). A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj în 1979. A debutat publicistic cu versuri și critică literară în revista Echinox. A fost membru și coordonator al cenaclului revistei Tribuna și lider, în perioada 1980-1986, al cenaclului Saeculum al tinerilor scriitori din Transilvania (Dej-Beclean). A publicat, printre altele, în revistele Echinox, Tribuna, Steaua, Astra, Transilvania, Convorbiri literare, România literară, Poesis. A publicat, antum, trei volume de versuri: Livada Roentgen (Editura Popa’s Art, Timișoara, 1995), Ușor deasupra lumii (Editura Charmides, Bistrița, 1999) și Factorul Șarpe (Editura Axa, Botoșani, 2000). Postum, i-au apărut volumele: Memorial cu păianjeni și fructe (Editura Dacia, Cluj, 2002), Poezii (Editura Charmides, Bistrița, 2003 – cuprinzând sumarul integral al cărților sale antume + 17 poeme inedite) și Exerciții de balistică (Editura Eikon, Cluj, 2003 – articole de critică literară).
Radu Săplăcan, un „avocat neîntrecut al generației ’80 (știa pe de rost și recita cărți întregi din Florin Iaru și Ion Stratan)”, după cum menționează scriitorul Ioan Pintea în prefața volumului.
Iată, deci, o lectură numai potrivită pentru această după-amiază a mea însorită și blândă de septembrie, ca o respirație curată, o gură proaspătă de aer limpezit de ploaia de ieri.
Volumul cuprinde atât texte antume cât și postume reunite, în termenii autorului, sub semnul exigenței prieteniei – dedicate prietenilor, dar și fiului său. Texte de întindere redusă, transparente/translucide/evanescente, din care emană, fără urmă de ostentație, un magnetism special, magic, oniric:
„draga mea miriște: prin răcoare mă visez doar o bordură de lemn licornul de somn mă cheamă și-mi așază lacrima pe ferestre străine viscolim mereu într-o viață de împrumut jucând o ermetică partidă... de iubire.” (Vârtejul din pod)
Ambianță, perspectivă profundă și nuanțe conotative care m-au făcut să vreau să aflu mai mult/încă mai multe despre acest proaspăt (da, proaspăt/nou/înnoitor pentru mine) scriitor.
Sunt, în aceste versuri, spații largi/deschise locuite numai de liniște împăcată, peisaje calm-potolite și, desigur, prietenoase, invitații măsurate/chibzuit-tăcute la domolirea suflului&tragerea sufletului, inspirăm-2-3-4, expirăm-2-3-4, printr-un procedeu simplu≠simplist de oxigenare generoasă a scrierii de care nu ai cum să nu te bucuri și să profiți cât poți/cum te pricepi în timp ce rămâi cu ochii mari privind în gol dincolo de suprafața fragilă&discretă a filigranului textual:
„respirația ta liniștită, zâmbetul așternut,
insular...
...........................................................
prin fereastră, pe patina discretă a tabloului,
lumina cade oblic.”
(Nox)
Un frumos taifas molcom, regăsit, amicală împărtășire de senzații din tot în toate – cu prietenii lui, cu ai tăi, „ușor deasupra lumii”:
„mi-au înflorit plămânii într-o tapiserie de o tristețe abstractă – pictore, rama portretului e o oglindă care mă strânge – vinul vechi curge dintr-o ureche minerală iar colecția de melci dansează pe un geamantan dantelat – am cules ieri încă o baricadă demodată și am ascuns-o, doar pentru noi, într-o pivniță cu bemoli...” (Ceremonie pe gresie)
Dar și adumbrite/grave reverențe, esențe de cuvânt:
„e frig aici, între piatră și clopote, ca între silabe...” (Muntele rece)
Atmosfera rece, un soi de glaciațiune a sufletului trăită ca un dat experiențial/sine qua non, trece dincoace de sticla recurentă/omniprezentă, fapt deloc întâmplător în aceste versuri transparente și imponderabile deși, aparent:
„întâmplător, mai călătorim prin aceeași zăpadă și ne salutăm prin cartiere vegetale uitate – întâmplător, mai colecționăm vederi cu îngeri leproși și candele încrustate pe pulpe – sub sticlă, ca niște poteci, buzele...” (Serigrafie)
Impresia de vitrină cu întâmplări/retrăiri/nostalgii despre atunci/acum, departe/mai departe, este astfel consolidată:
„Sărutată de ghicirea pendulului Țara de sub sticlă, Cuvânt adormiților cântă... La surpări de cărbuni în rouă, Când înghețat se pipăie sufletul... De șapte ori cremene și o dată femeie, Țara de sub sticlă, Cuvânt adormiților cântă...” (Ritm organic)
Până una-alta, citește, mă, și tu – poate-ți place. 🙂
Radu Săplăcan, Poeme pentru prieteni, Editura Școala Ardeleană, anul publicării: 2024, nr. pagini: 70
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Anne Nygård / Unsplash
scrie un comentariu