Împreună cu Editura Polirom, citestema.ro vă oferă un fragment din romanul Memoriile unui indezirabil de Cristian Englert, publicat în colecția „Ego. Proză”.
Colecția „Ego. Proză”, coordonată de Lucian Dan Teodorovici, împlinește anul acesta 20 de ani de existență. Au fost publicate peste 250 de titluri și aproximativ 150 de autori. Lista titlurilor apărute, aici.
„Fred Surugiu, jurnalist și autor al unui manuscris vânat de Securitate, e salvat de la arest de către un lider al Partidului Muncitoresc Român care îi cere în schimb să îi scrie memoriile. Un singur lucru îi leagă pe cei doi – dragostea pentru aceeași femeie. Aruncat în lumea elitelor anilor ’50, Fred pătrunde în secretele sistemului, descoperă mecanismele puterii bazate pe teroare, devine un martor incomod al execuțiilor politice și al comploturilor la nivel înalt. Cu ajutorul lui, pătrundem în dedesubturile unei epoci de un dramatism feroce, în care se confruntă, pe de o parte, nomenclaturiștii ce-și solidifică pozițiile prin crimă și, pe de alta, studenții, cu forța lor de a-și asuma riscurile pentru a încerca să schimbe societatea.
Memoriile unui indezirabil este o ficțiune istorică complexă, dar și un excelent roman de dragoste și aventuri, cu o dinamică a surprizelor și a suspansului ce suprapune poveștile lumii marginalilor pe fundalul sumbru al istoriei postbelice. Măiestria cu care Cristian Englert reînvie în scris acea perioadă doar pentru a expune întâmplările dramatice în lumina adevărului demonstrează încă o dată că este un prozator versat și cult, cu un stil seducător și ludic. Pe cât de traumatizante sunt întâmplările din viața lui Fred Surugiu, pe atât de cald e scrisă această poveste ce răstoarnă în oglindă proiecția demonică a ororii cu cea a iubirii și a prieteniei.” (Irina Georgescu Groza)
Cristian ENGLERT (n. 1971, București) este inginer de sistem în cadrul Agenției Spațiale Europene, centrul din Noordwijk, Olanda. A absolvit Facultatea de Aeronave și programul de masterat în inginerie aerospațială ale Universității Politehnica din București. Este specializat în dezvoltarea software-ului de la bordul navelor spațiale. În 1998 a înființat săptămânalul de comentariu politic și cultural cu tentă satirică Vocea Patriotului Naționale, apărut integral virtual, scris în întregime de el și care, în cei trei ani de existență, a dobândit o neașteptată popularitate. A debutat în timpul liceului cu schițe și poezii în Scânteia tineretului. A publicat ocazional articole în reviste românești, povestiri în limba engleză în diverse reviste din Australia și, în colaborare, literatură experimentală pe platforma imprudent.ro. A mai publicat romanele Candidat la crimă (Pandora, 2001) și Piramida (Nemira, 2018).
Fragment
Marin oprește mașina în fața clădirii celei mai impozante – are etaj, spre deosebire de toate celelalte –, iar ei doi coboară. Imediat, de o parte și de alta le răsar însoțitori: întâi un soldat, apoi un plutonier, o secundă mai târziu un locotenent și, în vreme ce urcă treptele, un căpitan. Uniformele tuturor sunt strâmbe și șifonate, de parcă acum le‑ar fi tras pe ei. Simetric, clădirea arată sărăcăcios. Privirea lui Fred nu scapă nimic, de la coșul de gunoi impozant, dar prins cu lanț de țeava caloriferului, și până la tavanul ca o gură cariată pe care, acolo unde nu lipsesc tuburile de neon, lipsesc starterele. Aparent, disciplina militară după rețetă locală nu exclude hoția. Altfel, scara este curată, proaspăt măturată, și de pe pervazurile ferestrelor, în oale smălțuite, râd în soare mușcate roșii și albe.
Odată ajunși la etaj, căpitanul ia poziție de drepți și bate la prima din cele două uși. „Intră!“ se aude dinăuntru, iar căpitanul deschide larg ușa, invitându‑l pe Tache să pătrundă în încăpere.
Măcar biroul acesta dovedește o aparență de seriozitate. O masă lungă, la care pot să stea zece sau douăsprezece persoane, înconjurată de scaune cu spătar înalt și, dincolo de ea, una mai mică, încărcată de dosare, dindărătul căreia se ridică – Fred numără tresele – un maior sau colonel, fără îndoială comandantul unității.
— Să trăiți, tovarășe general! izbucnește bărbatul, cu mâna la tâmplă.
Tache, care e îmbrăcat civil, nu pare prea impresionat. Îi întinde totuși celuilalt mâna.
— Colonel Mihai Andronescu, să trăiți! mai latră comandantul. Vă rog, luați loc. Ivane, ăăă… sergent Ionescu, adă cafele! Spirt!
Însă Tache are alte planuri. Îl cântărește pe colonel din priviri (privilegiul poziției sale, cugetă Fred, fiindcă altfel colonelul – ochi oțelii, trăsături dure, lipsite de orice fel de căldură – sfărâmă în dinți locotenenți la micul-dejun!), apoi rostește scurt:
— Tovarășe colonel, am venit în legătură cu moartea accidentală a soldatului Popa. Nu am mult timp la dispoziție, așa că aș dori înainte de toate să inspectez cadavrul.
Colonelul vrea să protesteze și gura i se deschide o fracțiune de secundă, dar își amintește cu cine are de‑a face și înclină capul. Face un semn către ușă. Se urnesc cu toții, începând cu soldatul și plutonierul, aflați încă pe trepte, continuând cu căpitanul și locotenentul, care de‑abia pătrunseseră în încăpere, urmați de cei doi vizitatori și cu ariergarda asigurată de colonelul Andronescu. Lui Fred îi vine din nou să râdă. Procesiunea îi amintește de grupul vesel de însoțitori ai lui Harap‑Alb.
Tache i se apleacă la ureche.
— Când ajungem în fața cadavrului, vreau să‑l inspectezi cu atenție, să te comporți de parcă ai fi un criminalist în misiune.
— De ce? șușotește înapoi Fred.
Tache îi face cu ochiul.
— Vreau să bag un pic spaima în nemernicii ăștia. Să le oferim o vizită pe care să n‑o uite niciodată.
Fred își reține cu greu un zâmbet. Tresare. Ce s‑a întâmplat? A început cumva să‑l simpatizeze pe Tache? Însă își aplică mintal un cot între coaste. N‑are de ce să se lase purtat de val. Tache are multe straturi. El se află, acum, înăuntrul unuia din ele, dar multe altele îl separă de ceea ce vrea sau gândește celălalt. (…)
Îl încearcă amețeala. Ar vrea să fie oriunde altundeva decât aici, să facă orice altceva decât să privească chipul unui om mort. Însă Tache i‑a încredințat o sarcină, și ăsta e singurul lucru ce‑l ține acum, în fața corpului galben, rigid, al soldatului în termen Popa, în picioare. Privește mai întâi un braț lung, osos. Mâna cu degete firave, surprinzător de subțiri pentru un soldat infanterist. Constatarea îi risipește în mare măsură amețeala și‑i readuce o brumă de obiectivitate. Unghiile lungi sugerează că soldatul Popa era orășean, ba poate chiar dintr‑o familie cu stare. Ferindu‑se să‑l atingă, Fred se apleacă și cercetează mizeria de sub unghii: pământ și sânge. Ridică din umeri – ce altceva? Își mută privirea către toracele îngust, lipsit de păr, galben ca ceara sub lumina becului spânzurat din tavan. (…)
Cineva a spălat cu grijă pielea mortului, așa că acum fața lui distrusă poate fi folosită ca obiect de studiu într‑un laborator balistic. Glonțul de calibru mare a pătruns pe jumătate în bărbie, venind puțin dintr‑o parte, a lăsat intactă mandibula, dar a demolat maxilarul, osul nazal și jumătate din orbita ochiului stâng. Acolo unde trebuia să se afle nasul soldatului Popa se găsește acum un vid, un relief negativ, o mare gaură întunecată. Fața sa – în secunda în care reușește s‑o observe – îi amintește lui Fred de una dintre acele păpuși cărora le poți dezumfla, strângându‑l între palme, capul. Nu‑i va mai scoate nimeni, niciodată, din minte acel chip.
Cartea poate fi cumpărată şi de la: polirom.ro.
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
scrie un comentariu