Jacob nu e chiar băiatul care-a plecat din mafie şi-acuma zice că bossul îşi băga degetul în nas. Nu. Jacob nu e trădător. După ce a lucrat ani buni în industria hotelieră, de la muncile de jos până la privilegiata poziţie de manager, Jacob dezvăluie o parte din secrete, dar nu cu senzaţia că ar trăda.
Parcă spune ce spune doar ca să vină în ajutorul colegilor. De pildă, îţi sugerează ca, dacă te cazezi, să nu fii zgârcit: „Să laşi monede ca bacşiş poartă ghinion, frate. Dacă nu poţi rotunji generozitatea la un dolar, va trebui să-ţi accepţi zgârcenia. Nu încerca să-ţi cureţi conştiinţa încărcată cu monede de 25 de cenţi”.
Aşadar, acum ştii că bacşişul nu înseamnă monede. Şi mai afli că nimeni nu refuză bacşişul, de la portar, la tipul care cară bagajele (apropo, să nu spui niciodată că n-ai nevoie să-ţi ducă geanta; o să pari zgârcit din nou) şi la recepţioner. Şi că e bine să dai bacşiş, dacă vrei să le fii simpatic tipilor care lucrează într-un hotel, dacă vrei să te ţină minte şi să te ajute la o viitoare rezervare sau la diverse aranjamente (să zicem că-ţi chemi în cameră o „prietenă” şi-ai nevoie urgentă de o sticlă de vin).
Cum ziceam, Jacob nu trădează. Totuşi, îţi aruncă şi ţie un oscior, ca să-ţi închipui că-ţi slujeşte interesul de client al hotelurilor şi că nu urmăreşte nici pe departe ca orice secret dezvăluit să se întoarcă în buzunarul larg al hotelierilor. Aşa că te învaţă cum să bei din minibar fără să plăteşti. Ţi-ai zice că e o chestie deşteaptă şi că uite ce băiat de treabă este Jacob. De fapt, nu e. Că te şi lămureşte cum se scad acele „consumabile”, pe care, până la urmă, managerii le trec la „pierderi colaterale”. Deci hotelul nu prea pierde sau dacă pierde e ceva asumat, care se întoarce înzecit în profit, pentru că tu, clientul, o să te întorci la ei, ştiind că eşti servit bine şi că acolo îţi permiţi anumite lucruri.
Povestindu-şi memoriile hoteliere, Jacob Tomsky devine simpatic atunci când mărturiseşte cum îi pedepseşte pe aroganţi sau pe cei care nu ştiu să se poarte cuviincios („Le-am schimbat camera pentru că vorbiseră urât cu soţiile lor sau pentru că le apucaseră de braţ într-un fel care nu mi-a plăcut”). Ştie să fie picant şi glumeţ, se face plăcut ca să te prindă-n poveste, dar te şi învaţă că e bine să fii optimist: „Totul e trecător şi noi la fel. Aşa că, atunci când pământul e solid şi cerul e limpede, ar trebui să inspirăm până când plămânii se umflă şi se ating de coaste şi să ne ţinem respiraţia până când ameţim din cauza privilegiului de a trăi. Privilegiul suprem de a fi om”.
Fiu de militari, a fost obişnuit de mic să călătorească enorm şi să aibă parte numai de locuinţe temporare. Aşa că e normal ca hotelurile să devină pentru el cam ce este Publicans („Dulcele bar”) pentru Moehringer: un fel de centru al lumii la care se raportează permanent
„Hotelurile sunt clinici de metadonă pentru dependenţii de călătorii.” Îţi zice asta chiar de la început, ca să te lămureşti cum stă treaba. Îţi tot face cu ochiul şi crezi că te face niţel mai deştept. Dar el rămâne în continuare un hotelier, aşa că nu-l crede până la capăt. Nimeni nu iese din mafie ca să dezvăluie intimităţile bossului. De fapt, recunoaşte:
„Industria serviciilor nu este bazată pe francheţe şi sinceritate. Serviciile presupun minimizarea aspectelor negative şi crearea iluziei de perfecţiune. Iată cum se face: Minte. Zâmbeşte. Linguşeşte. Fă schimb. Convinge. Minte din nou. Zâmbeşte din nou.”
Mă întreb la ce capitol e cartea asta: la minciună, la zâmbet, la linguşire? La toate astea adunate. A nu se citi cu credulitate.
Jacob Tomsky, „Paturi de împrumut”, Editura Publica, 2013, 298 de pagini; Traducere: Irina Henegar
Credit foto: Christopher Jolly pe Unsplash
scrie un comentariu