A debutat târziu, după ’90, şi a păstrat în cărţile sale o notă de spiritualism care-l face unic. Deşi crede că puţini l-au evaluat corect, la 58 de ani, după aproape 20 de romane publicate, se simte ca şi cum ar fi la prima carte. Încă mai trăieşte emoţia muncii de creaţie, încă mai are ceva de spus.
Suntem într-o cafenea din Bucureşti, la câţiva zeci de metri de o viitoare gură de metrou. E dimineaţă, iar scriitorul poartă o cămaşă grena, descheiată la doi nasturi. Ne tutuim, deşi mi-e jenă. Aşa vrea el. Lângă noi zâmbeşte de pe-o pânză Marilyn Monroe. Deja ştiu cum o să-l fotografiez pe Dan.
– Cum e viaţa de scriitor la 58 de ani?
– Proastă. Dacă n-ai un loc de muncă, eşti în aer. Nu poţi să trăieşti din scris, ştii foarte bine lucrul acesta. N-ai cum.
– Aşadar 19 cărţi… Cum arată viaţa unui scriitor român după 19 cărţi?
– Arată ca şi cum n-ar avea nicio carte. Exact ca la-nceput, ca şi cum ar avea câmpul viran în faţa lui şi ar trebui să ia munca de la zero. În literatură, totdeauna te simţi ca la prima carte. Ai emoţia aceea, chiar dacă eşti la cartea a 20-a, aceeaşi nesiguranţă, purtare de adolescent, candoare şi naivitate de a crede că vei da lovitura. E o naivitate, pe care, dac-ai pierde-o, tot farmecul inefabil al vieţii de scriitor s-ar duce. Scrisul e o meserie, un meşteşug, o profesie, dar în acelaşi timp nu e aşa ceva, pentru că presupune naivitate, ingenuitate, candoare. Cumva, meseria de scriitor e o antimeserie, pentru că trebuie să-ţi păstrezi candoarea începutului, frumuseţea primei cărţi, şi acest lucru te scoate din rutină, din obişnuinţă, din profesionalismul acesta rece şi sterp şi prost înţeles.
– E bine să fii naiv pentru prospeţimea scrisului tău. Dar ce se întâmplă din punct de vedere financiar?
– Situaţia e dezastruoasă. Din generaţia mea, bine stau numai Cărtărescu şi Patapievici. E drept că unii autori care au împlinit 60 de ani au avut şansa de a beneficia de indemnizaţia de merit. E ceva. Eu împlinesc 60 peste doi ani, dar nu cred că o voi primi. Tot timpul am fost privit cu neîncredere. Puţini oameni m-au apreciat şi m-au evaluat atât cum sunt şi-aşa cum sunt. Din cauza côté-ului meu spiritualist, religios, am fost privit de anumiţi scriitori şi critici literari ca un autor neserios, care are tot felul de idei fantasmagorice şi îşi închipuie că face literatură. În fine.
– Crezi că eşti neînţeles?
– Măi, orice autor se simte neînţeles. Eu am vrut în cărţile mele să fiu cât mai inteligibil cu putinţă. Nu ştiu dacă am reuşit, fiindcă, vezi, eu vin din două direcţii: exploatez, folosesc, întrebuinţez şi materialul cotidian, realismul cel mai dur, cel mai atroce, care merge până la naturalism, dar în acelaşi timp vin de undeva, de sus, dintr-o patrie celestă, dintr-o patrie spirituală şi vreau ca anumite idei să le încorporez în acest material, de multe ori, infect. Ei, distanţa uriaşă dintre cei doi poli creează o dificultate mare din punct de vedere literar, ca să faci ceva convingător, verosimil, artistic. De pildă, Aldulescu, cu care sunt bun amic, lucrează, după părerea mea, la un singur nivel. Pentru el e mai simplu. Una e să vii din două direcţii şi alta să lucrezi pe un singur plan, al unui realism puternic, viguros.
– Spuneai într-un interviu din 2008, din „România literară”…
– Da, mi l-a luat săracul Ion Zubaşcu, care s-a prăpădit între timp.
– …aşa: „Aş vrea să fiu un scriitor pur realist, dar probabil sunt nişte limite peste care nu pot să trec”.
– E-adevărat. Poate-aş vrea să fiu realist, dar deschiderea mea spre anumite zone mă împiedică. Nu pot să fac literatură realistă pură. Imediat trebuie să trec în fantastic, să găsesc o rezolvare miraculoasă a unor evenimente şi-atunci nu…
– Dar nu ţi-a venit niciodată să te cenzurezi şi să scoţi o carte pur realistă, pe care s-o înţeleagă toată lumea şi să se vândă foarte bine?
– Uite, e-adevărat că m-am gândit la chestia asta, dar până acum n-am… Oricum, de la o vreme, evit fantasticul agresiv, excesiv, dar repet, nu pot să fiu un scriitor sută la sută realist. Cam asta e.
– Spunea Daniel Cristea-Enache după „Noaptea lui Iuda” că, după 15 ani, câştigai pariul cu tine însuţi.
– Da, aceea a fost cea mai bine primită carte a mea, iar Daniel, care este un critic serios, exigent, de foarte bună calitate, citind cartea, mi-a dat undă verde, adică mi-a recunoscut valoarea. Şi înainte mă aprecia, dar „Noaptea lui Iuda” a venit ca un certificat de valoare.
– A picat bine cronica lui?
– Da, a fost dacă nu mă înşel în 2007. Am avut multe cronici bune la cartea aceea, scrise de oameni unul şi unul. Toţi au fost aproape elogioşi, iar cartea aceea mi-a consolidat poziţia de scriitor.
– A rămas romanul acela vârful tău?
– Nu ştiu dacă e cea mai bună carte a mea, însă după receptarea ei, aşa pare. Dar ştii cum este: cei care ţi-au citit o carte reuşită nu prea se mai ocupă de cartea următoare. Şi-atunci treci neobservat, chiar dacă poate ai scos un titlu mai bun. Depinde la ce editură îţi apare cartea, dar şi ce face editura pentru promovare. În al treilea rând, contează citirea cărţii. Dacă ai neşansa ca nişte critici importanţi să-ţi fi citit anterior o carte şi să-şi fi format o opinie, s-ar putea ca noua ta carte, pe care mizezi, să nu mai fie citită. E ca la un loz. Scoţi o carte, dar ea trebuie şi observată. Dacă n-ai şansa unei lecturi, ce faci cu cartea?
– Contează pentru tine părerea criticilor? Şi vreau să pun în paralel aspectul ăsta cu vocea bloggerilor. Ce contează mai mult?
– Pe măsură ce avansăm într-o societate pluriformă, literatura nu se poate limita. Nu numai părerea specialistului contează. Romanul are nevoie de audienţă, pentru că ea îi dă popularitate. Romanul e un gen popular, nu a fost ceva pentru iniţiaţi, e un dar făcut de autor cititorilor. Când eram tânăr, părerea unui critic important conta mult mai mult decât faptul că 100 de oameni mi-au cumpărat cartea. Acum, că autoritatea criticilor s-a diminuat, audienţa e mai importantă decât opinia unui critic. Bineînţeles, că aceasta te flatează, dar când ştii că fără să faci rabat criteriului comercial, cartea ta tot s-a vândut în câteva mii de exemplare, ai un alt gen de satisfacţie. Pe măsură ce îmbătrâneşti, acest gen de satisfacţie câştigă tot mai mult spaţiu. Important, în momentul de faţă, pentru orice autor este să învingă prejudecata că o carte care e citită de cât mai mulţi e o carte proastă. Trebuie să învingem această prejudecată. Din păcate, scriitorul român încă este cantonat într-o concepţie elitistă prost înţeleasă. Cred că a fi citit, a fi parţial sau rău înţeles, e un lucru mai bun decât a nu fi citit deloc.
– Aşadar, cel mai important lucru pentru un scriitor este să fie citit.
– Măi, lectura este determinantă. Când aveam vârsta ta, ziceam că o carte este valoroasă prin faptul că a fost scrisă şi că undeva mesajul ei tot ajunge. Asta din punct de vedere spiritual. Dar din punct de vedere uman, social, o carte are datoria să ajungă sub ochii cât mai multor persoane.
– Săptămâna trecută am fost la un seminar cu Filip Florian…
– A, un autor foarte bun, care a avut succes uriaş cu „Degete mici”.
– Spunea că la noi critica face un fel de analiză medicală. Disecă prea tare, parcă în căutarea defectelor. Cum vezi lucrurile, e mai bine ca o carte să fie privită ca un întreg şi nu desfăcută pe bucăţi?
– Da, cred că e bine s-o privim ca un întreg, să n-o descompunem.
– Ţi se pare că efortul din spatele producerii unei cărţi nu mai e apreciat?
– Măi, cititorul nu trebuie să aibă impresia că autorul cărţii a tras din greu ca s-o scrie. Tu scrii o carte într-un an, iar el o citeşte într-o zi-două. Diferenţă mare. Dar faptul că el a putut s-o citească pe nerăsuflate este meritul tău că într-un an ai reuşit să construieşti un întreg care curge.
– Se spune că lucrul cel mai greu e să scrii simplu.
– Ai dreptate, asta e. Ca la o haină, un palton, un costum, dacă e croitorul bun, cusăturile nu se văd. Aşa şi la un roman. Cititorul nu trebuie să-i vadă cusăturile.
– Uneori, critica se uită la cusături.
– Se uită, le caută, dar uneori le şi inventează. Dacă însă eşti un croitor bun, un scriitor bun, produsul muncii tale este nefisurat, nefragmentat. De aceea, cărţile cele mai bune sunt cele scrise simplu şi, o idee mai veche a mea, cele care au ritm. Un roman nu trebuie să plictisească. Ia-l pe Dostoievski. Romane de 500 de pagini se citesc pe nerăsuflate. La asta trebuie să ne gândim. Cum se poate?
– Tu cum îţi dai seama că nu plictiseşti?
– Criteriul ăsta îl simt în mine însumi. Dacă eu nu mă plictisesc când scriu, nici cititorul nu se va plictisi când o să mă citească. Eu îmi dau seama când scriu şi plictisesc. De aceea, e nevoie de ritm. Şi mai mult de atât. De acceleraţie. Uite, eu nu ştiu să şofez, însă ştiu ce înseamnă să apeşi pedala acceleraţiei. Un scriitor trebuie să apese pedala asta din când în când. Când simţi că povestirea trenează, trebuie să vii cu un element surpriză care relansează story-ul. Uite-l pe Murakami. Relansează tot timpul, vine uneori cu soluţii trăsnite, neverosimile, dar ştie să întreţină interesul. Cum a făcut cu oaia fantastică!…
– Îl invidiezi că nu mai poate să se plimbe liniştit din cauza admiratorilor?
– Cei care sunt anonimi şi n-au celebritate îi invidiază pe cei care au, iar cei care au îi invidiază pe cei care n-au. Întotdeauna vrei să ai ce n-ai. Adevărul e la mijloc. E dureros să scrii mult şi să vezi că nu te ştie nimeni, dar pe de altă parte e neplăcut şi ce spui tu, să ieşi pe stradă şi să te tragă toţi de mânecă. Îţi dau un exemplu. Acum vreo 20 de ani, lucram la un ziar şi am participat la o emisiune TV cu alegerile prezidenţiale. Nu ştiu cum am fost tras la sorţi ca unul din cei patru ziarişti care să pună întrebări. Audienţă maximă, la opt seara, pe TVR1, nu erau televiziuni particulare… A doua zi, am făcut greşeala să mă duc la redacţie în aceleaşi haine cu care fusesem în emisiune. M-am urcat în tramvaiul 41 şi m-am simţit îngrozitor. Toată lumea se uita la mine. După aceea, timp de o lună, eram oprit pe stradă, unii mă felicitau, alţii mă înjurau. După care, lucrurile s-au dus.
– Cred că după niciun roman nu s-a întâmplat aşa ceva.
– Ei, nici vorbă. În perioada când scriam şi la reviste literare, multă lume considera că sunt doi Dan Stanca, un scriitor şi un ziarist. Mulţi considerau că nu poţi să le faci pe amândouă.
– Spuneai la un moment dat că romanele reprezintă un lux din cauza timpului.
– Eu m-am ţinut şi de serviciu, am şi scris, dar într-adevăr e greu să faci şi una şi alta. Posibilitatea să comunici ceva prin scris îţi oferă o mare bucurie. Şi bucuria, până la urmă, este un lux. Într-o lume ternă, posomorâtă, tristă, să poţi să fii tu, prin munca ta, fericit, mi se pare un lux.
– Mi-ai spus la începutul întâlnirii că n-ai mai scris nimic de un an. De ce?
– Am zis să fac o pauză. A fost şi fetiţa, şi-am zis să mă ocup mai mult de ea, şi-n felul ăsta n-am mai reuşit să mă concentrez.
– Mihail Şişkin a declarat recent într-un interviu că oamenii fericiţi nu scriu romane. Era, tot aşa, într-o pauză de scris.
– Asta e o discuţie foarte vastă. A dat un răspuns inteligent, dar când eşti luminos, liniştit, nu mai scrii, pentru că scrisul e o scormonire, o cercetare, o investigaţie. Cel care scrie e un neliniştit. Dacă fericirea este sinonimă cu liniştea, atunci scrisul, într-adevăr, nu mai are ce căuta. Dacă însă fericirea e sinonimă cu neliniştea, scrisul impulsionează şi este absolut necesar. Literatura presupune un relief accidentat. Piscuri şi abisuri, e ceva neregulat. Dar eu nu cred că oamenii sunt tot timpul fericiţi. Cine din toată creaţia asta este fericit? Fericită este o piatră, o plantă, fericit este un animal, un înger. Un om nu poate fi fericit tot timpul.
– Dar există îngeri?
– Există. Există.
– De unde ştii?
– (râde) N-am avut nicio întâlnire cu vreun înger, normal că nu, dar intuiţia îmi spune că există. Eu nu cred că lumea se reduce la farfuria asta pe care stăm. Ce vedem noi este o secţiune subţire a acestei lumi, foarte puţin, vârful icebergului. Nevăzutul e mult mai mare ca vizibilul.
– Ce trebuie să se întâmple ca să te întorci la scris?
– Imboldul îl ai tot timpul, dar nu e suficient. Literatura presupune construcţie, în primul rând. Trebuie să ai în tine o aşezare. Literatura are nevoie de zbucium, dar numai în partea de început. Când scrii nu mai eşti zbuciumat, aşa cum eşti când te aşezi la masa de scris. Trebuie să ai un anumit echilibru.
– Poţi să scrii când nu ai chef?
– Nu, nu e bine. Dacă scrii la ziar, poate da, dar proză, nu. Nu e bine nici să faci pauze mari. Am mai scris şi fără să am chef, de ce, nu ştiu. Sunt un om conştiincios şi muncitor şi nu pot să fiu leneş. Nu-mi permit să mă las pe tânjală.
– O poveste spune că, acum mulţi ani, ai fost dat afară la o şedinţă a Cenaclului Junimea.
– A, asta a fost demult, în martie ’82. Nu dat afară, nu m-am înţeles cu ei şi am luat criticile lor ca pe o ofensă, prea personal.
– Nu ştiai atmosfera de cenaclu?
– Nu, pentru că nu eram un scriitor de cenaclu, nu participasem, eram mai izolat şi normal că atunci când m-am dus, am fost surprins. Asta nu înseamnă că aveau ceva cu mine, personal. Nu trebuie să iei critica aşa, chiar dacă e vorba de tine.
– Te-a urmărit evenimentul acela?
– A fost ca un stimul, am început să scriu altfel ca până atunci. A avut un rol pozitiv.
– Interviul acela de Ion Zubaşcu, luat în 2008, prindea şi faptul că nu erai căsătorit şi nu aveai copil. Între timp, s-au întâmplat amândouă. Spuneai atunci că un copil îţi dă „iluzia împlinirii”.
– Aşa am spus atunci? Un copil este ceva foarte real, ştii bine. Un roman e o iluzie, copilul, nu. Nici nu se discută. În general, oamenii sunt tentaţi să relativizeze tot. A vorbi despre un copil ca despre o iluzie este nu numai o greşeală, ci şi un păcat.
– Aşadar, afirmaţia e greşită.
– Da.
– Dacă ai pune acum fetiţa pe un taler, iar cele 19 romane pe celălalt taler, care ar atârna mai mult?
– E o întrebare foarte grea, dar normal că talerul cu fetiţa. Pe de altă parte, nu poţi să negi tot ce ai făcut. E bine să păstrezi un echilibru între identitatea ta şi copil, care este parte din tine. Evident, între iluzia superbă a cărţilor şi realitatea copilului, cea din urmă e mai puternică.
– Cum e ca tătic la 58 de ani?
– La vârsta asta, îţi pui întrebarea dacă o s-o mai vezi mare. Nimeni nu ştie cât trăieşte, dar normal că te gândeşti că ai o vârstă.
– Te-a întinerit?
– Nu mai sunt acelaşi. Copilul e ca legea nouă care împlineşte legea veche. Nu o anulează, o împlineşte.
– 19 cărţi. A rămas ceva pe dinafară?
– De pildă, Cărtărescu, înainte de „Orbitor”, întrebat cam acelaşi lucru zicea „oho, cât mai am!”. Apoi a venit „Orbitor”, în care el s-a repetat îngrozitor şi s-a autopastişat până la isterie. Dar asta-i altceva. Niciodată nu ai spus tot, nu eşti secat. Un autor care se simte secat, gata, cruce. Reiei, dar fără să te repeţi. Aceleaşi obsesii, motive, dar fără să dai impresia că te repeţi. Tragi foloase de pe urma a ceea ce ai fost. Dar fiecare carte e prima carte. Autorul care nu trăieşte emoţia fiecărei cărţi ca fiind prima, nu mai e scriitor. Ai datoria să-ţi păstrezi candoarea. Orice carte e prima carte.
– Cineva a extras citate pornografice din scrierile tale şi a făcut o postare pe internet.
– A, vreau să-ţi spun că, din cauza aceasta, eu mi-am pierdut un loc de muncă. Urma să mă angajez, dar angajatorul a căutat informaţii despre mine pe internet şi a găsit şi sursa asta. M-a considerat o fiinţă imorală, declasată…
– Bine, dar şi fragmentele acelea, scoase din context sunt literatură pură.
– Da, sigur. Probabil, respectivul nu şi-a imaginat că-mi face un mare rău.
– Te-ai cenzurat vreodată?
– Pe timpul lui Ceauşescu n-am putut să public un rând. Pe urmă, în fine, poate am vrut să recuperez timpul pierdut. Înainte se publica foarte greu, aşteptai până ţi se lungeau urechile. Am făcut literatură în libertatea mea interioară şi am ieşit pe piaţă după ’89.
– Câte aveai la sertar în ’89?
– Trei romane plus un volum de proze fantastice. Un sertar consistent. Însă, cu ochii scriitorului matur, îmi dau seama că erau scrise foarte prost. Acum am altă viziune asupra aceloraşi întâmplări.
– Cum stai cu traducerile?
– N-am. E una în maghiară. Am o promisiune în limba italiană şi alta din Franţa. Cam atât.
– Te recunosc vecinii?
– Ştiu că mă ocup cu treburi din astea, dar asta nu înseamnă că se uită la mine într-un mod aparte. Cei de sub mine, de la etajul IV, ştiu cu ce mă ocup şi mă respectă. Vecina de la etajul IV chiar a venit la o lansare.
Ne oprim. Cafeaua s-a terminat demult. Ne pozăm cu Marilyn, dăm noroc şi ieşim în aerul rece şi în zgomot de excavatoare. Fiecare pe drumul său.
Dan Stanca a debutat editorial, în 1992, cu romanul “Vântul sau ţipătul altuia” (Editura Militară). A lucrat mulţi ani la cotidianul “România liberă”, unde a publicat sute de articole. De asemenea, prezenţa sa în presa culturala, de la “România literară” la “Luceafărul” şi de la “Apostrof” la “Convorbiri literare”, acoperă un interval de peste două decenii.
Pentru romanele sale, dintre care: “Morminte străvezii”, “Muntele viu”, “Ritualul nopţii”, “Mila frunzelor”, “Mut”, “Cei calzi şi cei reci”, “Noaptea lui Iuda”, “A doua zi după moarte”, “Ultima biserică”, “Apocalips amânat”, i s-a decernat de două ori Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania şi în alte două rânduri a fost nominalizat la aceeaşi distincţie. A primit premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, a fost premiat, de asemenea, de revistele “Ateneu” şi “Flacăra”. Romanul său “Noaptea lui Iuda” a fost nominalizat la premiul Cartea Anului al revistei “România literară” în 2007. Romanul “Morminte străvezii” a fost tradus în limba maghiară în 2011, la Editura Napkut din Budapesta, iar “Craii şi morţii” (Cartea Românească, 2012) a fost nominalizat la Premiul literar “Augustin Frăţilă” – romanul anului 2012. “Boala şi visul”, rescriere a romanului de debut, a apărut recent la Editura Tracus Arte.
scrie un comentariu