Intrigată de comparația făcută de critica literară între Ralf Rothmann și Erich Maria Remarque, unul dintre cei mai talentați reprezentanți ai acestui tip de proză, am descoperit în romanul lui Rothmann personaje care trăiesc drama celui de-al Doilea Război Mondial, însă la o altă intensitate decât cele ale lui Remarque, mult mai moderată aș spune.
Protagonistul romanului, Walter Urban, duce o existență care nu cunoaște variații de ton, monotonă, într-una din zonele rurale ale Germaniei, fiind mulgător de vite. Foarte curat și conștiincios în munca pe care o face, „marele șef de trib”, așa cum îl numesc prietenii, ajunge să fie chemat să-și facă datoria față de Führer, să-și demonstreze onoarea și lealitatea față de „marea națiune germană” printr-un joc al hazardului, la o petrecere a glorioasei Waffen SS, „elita” asasină al celui de-al Treilea Reich. Tânărul, care abia împlinise 17 ani, se vede astfel nevoit să plece pe front, alături de cel mai bun prieten al său, Fiete. Acestuia din urmă i se pare că moartea fulgerătoare poate veni pe front „doar dacă ai noroc” și, crud la minte, așa cum suntem toți la vârsta adolescenței, devine obsedat de ideea dezertării încă din primele zile de încartiruire, convins fiind de zvonistica tot mai acută că războiul e pe sfârșite, iar ei nu sunt decât carne de tun.
Walter însă, în pofida modestei educații pe care o are, reprezintă „vocea rațiunii” în discuțiile cu prietenul său, considerând că acesta ar risca mai puțin „dacă ar sta cuminte până la capăt”, neavând nicio șansă să se ascundă de poliția militară. Sinuozitatea circumstanțelor care alcătuiesc viața fac ca Walter să obțină o permisie, pe care o dă în schimbul unei avansări în grad, cu scopul de a găsi locul de veci al tatălui său, undeva în apropierea lacului Balaton din Ungaria, nu foarte departe de regiunea în care erau stabilite trupele germane.
Chemarea sângelui se dovedește a fi mai puternică decât toate grozăviile la care devine martor, în peisajul vesperal ieșind la iveală măruntaiele mormintelor cu „căști împrăștiate peste tot, cu dinți care rânjesc din pământ, și ghemotoace de păr încleiat” care-i fac inima să pulseze în gât, cu multitudinea de oameni care atârnă în ștreang – o adevărată pădure a spânzuraților -, însă inteligența nativă a tânărului îl ajută să se întoarcă cu bine în rândul tovarășilor săi, fără a fi găsit ceea ce căuta, dar conștient că ordinele de sus trebuie respectate întocmai, fiindcă „Adolf e un tip meticulos și orice inamic e decapitat de două ori.”
Nu același lucru se poate spune însă de cel mai bun prieten al său, care, neîndoios, face parte din categoria tipilor „romantici”, așa cum îi numesc în derâdere jandarmii poliției militare. Fiindcă o iubește pe fata lăsată acasă și vrea să se însoare cu ea, se aruncă în vâltoarea evenimentelor fără plase de siguranță, iar obsesia dezertării și-o satisface în cele din urmă, fiind, evident, prins și încarcerat.
Sfidând lozincile patriotarde – „Fidelis ad mortem” – Fiete își urmează destinul orbește, ca într-un vis. Am fost profund mișcată de scena în care Walter se oferă la schimb căpitanului într-o încercare disperată de a-și salva prietenul de execuție, o dovadă extraordinară a camaraderiei care există între reprezentanții sexului masculin și pe care o recunosc cu invidie nedisimulată:
„ – Îi pot ține locul eu, dacă vreți. Mă puteți trimite pe front acolo unde urma să meargă el. Știe să conducă tractoare, așa că se va descurca și cu un Krupp sau Borgward, și nu v-ar lipsi aici niciun om… E prietenul meu, domnule Domberg, vreau să zic: sturmbannführer, un om într-adevăr valoros. Își va îndrepta greșeala.”
În felul său de a judeca simplist, crede cu tărie că poate dirija în mod favorabil cursul întâmplărilor și își susține cauza cu aviditate:
„ – Fiete, vreau să zic Friedrich Caroli, e rănit, sturmbannführer. L-a lovit o schijă și are dureri foarte mari care nu-l lasă să doarmă, și-n starea asta se mai întâmplă să faci vreo prostie… Probabil că înghițise o groază de tablete, cu alcool. Cu siguranță că așa a făcut, n-a știut niciodată să păstreze măsura.[…] Tocmai a împlinit optsprezece ani, sturmbannführer. Părinții lui au pierit în foc la Hamburg, în timpul atacurilor aeriene, și iubita lui a cerut să fie căsătoriți la distanță, va avea un copil… O cunosc, e cu-adevărat o fată bună și de treabă Ortrud a lui, și-l va face să-și bage mințile-n cap… Vă rog mult, nu-l împușcați!”
Pledoaria lui Walter – în fond, un tânăr fără prea multă școală, dar care te înduioșează până la lacrimi prin inocența sa – într-o germană arhaică și incorectă din punct de vedere al normelor, declanșează o adevărată tiradă din partea căpitanului. Insistând cu argumente în favoarea prietenului său, Walter este întrerupt în modul cel mai categoric cu putință de superiorul său, care-i livrează cu acribie o adevărată lecție de gramatică:
„ -Nu! strigă superiorul. Fă bine și nu te îndepărta de la subiect, soldat! Cum de ești în compania mea când ai dificultăți cu gramatica elementară! Ce-i asta mai exact, un genitiv? Ori poate că se numește geniu? Sau genital?[…] Și la ce e bun acest al doilea caz, ce crezi? De ce-i nevoie de așa ceva?
…
– Și totuși, și totuși… Ceva tot face genitivul cu noi. Ne schimbă atitudinea. El ne rafinează sufletele, tinere, și ne învață ce înseamnă noblețea spirituală. Decizia de a nu slăbi hățurile și de a nu alege tot mereu calea cea mai ușoară-acesta-i genitivul! Priceput?”
Şi, când Walter reușește totuși să-și amintească de categoria gramaticală a cazurilor, sosește și concluzia superiorului:
„ – Bun, iată deci, Germania încă nu-i pierdută.”
Canonada nu se termină însă aici și „jocul” continuă în aceeași notă ironică: „prietenul ăsta al dumitale are gust”, i se confesează superiorul, recitându-i versuri din Loerke, ca sugestie a faptului că Fiete purta în buzunarul mantalei un volum de poezii, iar atunci când i se se comunică faptul că amândoi erau văcari înainte de a fi trimiși pe front:
„ – Dar animalele îl plac, vițeii îi ling mâinile și asta vrea să însemne ceva”, căpitanul are o replică ce demonstrează batjocura în cel mai înalt grad: „Mulgătorii noștri au fost întotdeauna băieți de treabă. Lăsai cuțitul să cadă pe brațul lor și sărea îndărăt.” Și potrivit rigorii nemțești, dirijează în cele din urmă discuția în concordanță cu disciplina militară:
„ – Ia zi, cât crezi că mai rabd s-ascult toate astea, soldat? Vino-ți în fire! Chiar stărui cu seriosul în favoarea unuia care voia să vă abandoneze pe dumneata și pe camarazii dumitale? Căruia nu-i pasă că rușii ne invadează patria, ucigându-ne bărbații cei mai vrednici, necinstindu-ne femeile și călcând în picioare cultura germană? A unui trădător adică? Ai venit aici să aperi lipsa de curaj și-mi spui cu tot dinadinsul că acest nelegiuit e-un om bun fiindcă vițeii îi ling mâinile?”
Iar toate acestea vor culmina cu faptul că tocmai camarazilor lui Fiete, și implicit lui Walter, le revine ingrata postură de a-l executa pe acesta în decurs de câteva zile.
Și ce se întâmplă cu cel silit să apese pe trăgaci? Va avea suficientă tărie sufletească să înscrie actul aceasta în contul destinului personal – așa cum îi sugerează unul dintre tovarăși – sau va înțelege veridicitatea afirmației că „în război nu contează defel ce dorește, simte sau gândește vreunul, în război tot ce contează este cum acționează cineva?”
Ralf Rothmann, „Murind când vine primăvara”, Editura ART, Colecția Musai, Anul publicării: 2017, nr. pagini: 272, traducere: Alexandru Șahighian
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Duncan Kidd pe Unsplash
scrie un comentariu