La Craiova, evenimentele din decembrie 1989 au adus, printre revoluționarii din birourile Prefecturii și Primăriei, și câteva personalități artistice: celebrul Tudor Gheorghe, cunoscutul regizor de teatru Mircea Cornișteanu, talentata actriță Natașa Raab-Guțul, Mugur Mihăiescu (alias „Garcea”, dar pe atunci, decembrie 1989, nu avea notorietatea de după 1989)…
Pe 22 decembrie 1989, miile de olteni revoluționari adunați în fața actualului sediu al Prefecturii și Consiliului Județean Dolj (pe atunci Comitetul județean PCR Dolj) l-au considerat pe maestrul Tudor Gheorghe un simbol al noii democrații ce se prefigura în acele zile fierbinți. El a refuzat, însă, să fie „number one” în fruntea Doljului. Mai jos, o conversație cu Tudor Gheorghe despre acest subiect (interviul integral a apărut în cotidianul Cuvântul Libertății din Craiova în 27 iulie 1990).
Ion Jianu: După 22 decembrie 1989, vi s-au oferit și unele funcții politice, ispititoare. Le-ați refuzat. De ce?
Tudor Gheorghe: Păi, s-o luăm de la început. Știți că, în ziua de 22 decembrie 1989, am ajuns de bună voie și nesilit de nimeni în fața mulțimii adunate la Primăria județeană (actualul sediu al Prefecturii și al Consiliului Județean Dolj, n.n.). Și am ajuns sus, în balconul clădirii. Mai exact, am fost chemat acolo de către un ofițer superior al M.Ap.N. și rugat de fostul prim-secretar, Ion Traian Ștefănescu. Acesta mi-a spus: „Tudore, în mâna ta, în acest moment, se află soarta noastră, a orașului…”. Oamenii înaintau, trupele de Securitate, scutierii, erau pregătiți. Nu afirm că acești scutieri aveau ordin să tragă, dar – ca un reflex de autoapărare – ar fi putut să acționeze, adică ar fi tras, probabil. Am trăit atunci momente de groază. Eram așezat între mulțimea care înainta și țevile armelor scutierilor. Din moment în moment ne așteptam ca mulțimea să spargă ușile de la intrare… Ion Traian Ștefănescu insista să fac ceva pentru liniștea acestui municipiu, pentru evitarea vărsării de sânge. A trebuit să „fac” ceva. Și am ieșit în fața mulțimii. Toți au început să strige: „Tudor Gheorghe e primarul!”… Iată, deci, că eu am fost – cum să spun? – alesul (ne)oficial al oamenilor adunați acolo. Dacă îmi mai puneam în gând ideea de a deveni primar, fără doar și poate că aș fi reușit. Bucurându-mă de dragostea acestor oameni minunați ai Olteniei, bazându-mă și pe faptul că am fost totdeauna un om liniștit, fără excese…
Ion Jianu: Îndeplineați toate „condițiile”…
Tudor Gheorghe: Da, aveam un „dosar” foarte bun: nu fusesem membru de partid, tata făcuse pușcărie, politic. Dar eu am considerat că omul trebuie să facă ceea ce știe mai bine. Și-mi mențin această părere. Cred că cel mai bun lucru pe care știu eu să-l fac, desăvârșindu-mi astfel și „cariera” politică, este să promovez, în continuare, poezia și cântecul – aici și peste hotare. De aceea, am preferat să rămân un primar al cântecului și al poeziei și nu un primar în sine! De ce să mă leg la cap fără să mă doară? Vreau să mai spun ceva legat de acest subiect. Nu vreau să fiu răutăcios cu nimeni, dar pur și simplu m-a îngrozit, atunci, în primele zile, dorința extraordinară a unora de a ajunge „acolo, sus”. Mi s-a părut ciudat faptul că, dintr-o dată, un om care are o profesie vrea să o abandoneze. Eu nu am putut face acest lucru. La un moment dat apăruse propunerea ca un cercetător științific de la Universitate să ocupe o funcție superioară. Mi-a plăcut formidabil răspunsul domniei sale și regret că nu-mi amintesc numele. A răspuns tuturor așa: „Nu, domnilor, pentru mine e mult mai importantă munca de cercetare…”.
Foto: Tudor Gheorghe, vorbind revoluționarilor de la balconul Prefecturii Dolj / captură Republica Oltenia – periodic de investigație jurnalistică Craiova
scrie un comentariu