„Cuvintele tale și cuvintele mele/ erau lipite, pentru că/ locul din care se nășteau/ erau unul și același pentru amândoi/ Zeu cu două trupuri și fără cap,/ astfel alergam tropăind/ din patru picioare,/ cu patru mâini rezemându-ne de ziduri.” – Nichita iubind. Cu toată nebunia pasiunii ce-ar vrea dizolvarea unei ființe în altă ființă prin unirea a două trupuri și sublimarea unui suflet în infinitul altui suflet.
„Nu aveam timp să fiu mirat pentru că/ eram tot timpul apăsat de o spaimă:/ «Să nu se crape pământul și să nu/ curg prin el spre dincolo,/ și nu care cumva să cad singuratic/ și sufocat în cerul de dedesubt»” – Nichita simțind. Că aparține unei lumi imaginare în care-ar putea aluneca, pe negândite, în timp ce trăiește, rătăcit, într-o realitate în care ne pierdem unii pe alții în loc să ne regăsim.
„Totul e simplu, atât de simplu, încât/ devine de neînțeles.// Totul e atât de aproape, atât/ de aproape, încât/ se trage-napoia ochilor/ și nu se mai vede.// Totul este atât de perfect/ în primăvară/ încât numai înconjurându-l cu mine/ iau cunoștință cu el.” – Nichita filosofând. Cu puțin timp înainte de a găsi un unic răspuns la toate întrebările: „… fericirea dinlăuntrul meu/ e mai puternică decât mine/… Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/… Ce bine că ești, ce mirare că sunt!”
„Și-am zis verde de albastru,/ Mă doare un cal măiastru,/ Și-am zis pară de un măr,/ Minciună de adevăr.” – Nichita cuvânt. Cuvinte care vin de niciunde și se amestecă cu alte cuvinte care numesc știutele de noi: făpturi, nori, gânduri sau culori. Iar acolo unde s-a întâlnit cu ceva neștiut, Nichita a inventat cuvinte care să numească ce până la el n-a fost numit și i-a rostit înțelesul în vers: „Poezia este ochiul care plânge/ Ea este umărul care plânge/ ochiul umărului care plânge/ Ea este mâna care plânge/ ochiul mâinii care plânge/ Ea este talpa care plânge/ ochiul călcâiului care plânge.”
Devenit clasic încă din timpul vieții, extrem de popular și adorat necondiționat de public vreme de trei decenii, Nichita a scris, paradoxal, profund și cerebral. Poeziile cântate și versurile romantice numai bune de impresionat fete frumoase și sensibile sunt doar o mică parte din opera imensului Nichita. Dincolo de joaca de-a cuvintele și glumele în rime, se ascunde un poet care-a redefinit un limbaj, a exprimat inexprimabilul, a remodelat poezia și a înțeles lumea observând-o și admirând-o. Nichita Stănescu a fost un deschizător de drumuri, un îndrăzneț care și-a ales o nouă tehnică de scriere și a perfecționat-o simplificând-o. Naturalețea versurilor lui ascunde munca și uită eșecurile.
Nichita Stănescu n-a fost un caz izolat și n-a apărut din senin, el a urmat unui șir de poeți mari ce s-au impus în literatură prin frumusețe și originalitate. N-ai cum să nu-l iubești pe Nichita. Chiar dacă nu știi nimic despre literatură și n-ai nicio părere despre poezie, când auzi versurile sau muzica pe versurile „Ploua infernal,/ și noi ne iubeam prin mansarde./ Prin cerul ferestrei, oval,/ norii curgeau în luna lui Marte/ (…)Și mă-nălțam. Și nu mai știam unde-mi/ lăsasem în lume odaia./ Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,/ cine-s mai frumoși: oamenii?… ploaia?…” te-oprești și te-ntrebi cine a scris așa ceva. Sau pentru cine au fot scrise versurile: „Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ și ți-aș săruta talpa piciorului,/ nu-i așa că ai șchiopăta puțin după aceea,/ de teamă să nu-mi strivești sărutul”? Cui i-au fost adresate? Iubitei, poeziei sau iubitei lui poezii care a însemnat pentru Nichita, timpul și antitimpul, existența însăși și antiexistența, sensul și nonsensul, finitul și infinitul, totul?
S-a spus despre Nichita că ar fi fost complexat de geniul lui Labiș. E un nonsens: geniile nu sunt complexate de genii, au alt sitem de referință. Nichita l-a admirat pe Labiș la fel de mult cum a admirat scrisul și scriitorii. „Orice scriitor începe prin a-și spune propria sa viață prin cuvinte. Dacă el este cinstit cu sine însuși, neapărat este cinstit cu toți ceilalți. La un moment dat, prin maturizare, un scriitor autentic, într-un fel sau altul, își va da seama că scopul scrisului nu este perfecționarea cuvântului, ci mesajul pe care îl poartă cuvântul. Asta este secunda în care scriitorul devine scriitor.” [Nichita Stănescu, „Fiziologia poezie – proză și versuri 1957-1983”, cap. „Pagini de jurnal”]
Nichita a fost fascinat de mesaj, de puterea cuvintelor de a transmite gânduri și simțiri. A adorat cuvintele, le-a asociat în fel și chip și a căutat noi înțelesuri. Când nu i-au mai fost suficiente cuvintele cunoscute, a inventat altele, necuvintele, le-a amestecat cu cuvintele și-a găsit alte și alte moduri de-a exprima, unic, ce simțea. Tot ce simțea. Poezia lui atrage pentru că pare un joc de copil care nu așteaptă un miracol, ci trăiește fiecare zi ca pe-un miracol. Aparținând acelor artiști care fac în așa fel încât lucrurile cele mai complicate să pară ușoare, din Nichita a rămas doar frumosul: „iar eu te iubeam/ atât de mult, încât te uitam,/ crezând că faci parte din mine.”
Nichita Stănescu, „Necuvintele”, Editura Jurnalul, anul publicării: 2009, nr. pagini: 432
scrie un comentariu