„Copilul teribil al Franței” – cum este supranumit Rimbaud – a trăit puțin și a simțit mult. „La ani șaptesprezece, nu prea ești serios,/ Lași baltă, într-o seară, și țapi și limonadă,/ Ba chiar și cabaretul cu lustre, zgomotos!/ Te duci sub teii-n floare-nșirați pe promenadă. ” – avea să recunoască, în versuri, tânărul care a înțeles foarte devreme, ca nimeni altul, că poezia este despre realitate. După ce „a sărit” o clasă dovedind o sete de cunoaștere remarcabilă, a debutat la cincisprezece ani cu trei compuneri, în versuri, în limba latină, din care una i-a fost premiată. Un an mai târziu, Rimbaud fuge de-acasă, din Charleville, și ajunge la Paris. Este arestat în gară, eliberat după câteva zile, se va întoarce în Charleville și mai fuge o dată.
Ambele experiențe nu par să-l fi marcat în niciun fel, pentru că, între timp, transcrie 22 de poezii într-un caiet destinat lui Paul Demeny, poet și prieten cu profesorul Izambard care-l încurajase pe elevul Rimbaud să scrie și să publice. „La șapte ani, băiatul își făurea romane/ Despre păduri și țărmuri cu soare, și savane/ Și despre-a Libertății imens deșert! Citea/ Reviste ilustrate, din care îi rîdea/ Cîte-o italiancă sau cîte-o spanioloaică.” – sunt câteva versuri ce aparțin uneia dintre cele 22 de poezii. „Romanele” la care se referă Rimbaud aici nu sunt viitoarele proze scrise, ci scenarii despre o realitate posibilă pe care tânărul poet va dori neapărat să o cunoască în toate formele, de la firesc până la inuman.
În „Lettres du Voyant”, la șaptesprezece ani, Rimbaud își expune teoria despre poezia vizionară și trimite scrisorile profesorului Izambard și lui Paul Demeny. După o lună îi cere lui Paul Demeny să-i ardă toate poeziile, după care îi scrie lui Verlaine și-i trimite și câteva versuri. Verlaine, surprins, îl cheamă la Paris. Întâlnirea dintre cei doi poeți avea să le schimbe amândurora și versurile și destinele. Rimbaud s-a născut să observe, să cerceteze și să experimenteze. Pentru el tot ce era nou devenea, brusc, interesant, îi capta atenția și nu mai putea fi oprit. Felul lui de-a fi, un fel de „hai să ne jucăm de-a viața”, un amestec exploziv de fenomenal cu irațional, nu și-a găsit locul nici în poemele ce aspirau spre armonie și candoare și nici în viața personală, de „poet blestemat”, total opusă creațiilor sale. După o ceartă cu Rimbaud, nici prima și nici ultima, Verlaine, ajuns la capătul răbdării și beat criță, trage asupra lui Rimbaud două gloanțe și-l rănește la brațul stâng. Rimbaud acuză, Verlaine este închis pentru doi ani la Mons, timp în care va primi de la Rimbaud, un exemplar din „O ședere în iad”, un torent de cuvinte greu de urmărit care aduce mai mult a vindecare prin scris decât a creație literară. Spre final, amestecul de proză cu poezie, singura carte publicată de Rimbaud din banii mamei lui, pare să-și fi făcut efectul: „Totuși, astăzi, cred că am încheiat povestea iadului meu. Da, a fost chiar iadul, cel străvechi, căruia fiul omului i-a deschis porțile.”
După episodul cu Verlaine, numit de contemporani „drama din Bruxelles”, în numărul din 11 aprilie 1886 al revistei simboliste La Vogue, directorul Gustave Kahn anunță apariția „Iluminațiilor”. Cele aproape cincizeci de proze poetice grupate sub denumirea dată de Verlaine, nu de Rimbaud, sunt capodopera Copilului Teribil. Toate observațiile despre trecut, reflecțiile prezentului și ideile unui viitor văzut doar de el, sunt prinse aici. Rimbaud a sfidat toate regulile și n-a conceput să trăiască altfel decât liber. Libertatea pe care și-a asumat-o l-a costat scump. A trăit fără limite și a murit banal, la doar treizeci și șapte de ani. Opera lui e greu de cuprins, părerile sunt contrare și critica literară va mai avea, mulți ani de-acum încolo, încă multe de spus. Rimbaud a fost nu un răspuns, ci un semn de întrebare adresat lui însuși.Iată ce scrie poetul în „Geniul” din „Iluminațiile”: „El e dragostea însăși, măsura perfectă și reinventată, rațiune admirabilă și neprevăzută; totodată e veșnicia: mașinărie iubită a calităților fatale. Noi toți am simțit spaima pricinuită de renunțările sale și ale noastre: o, bucurie a sănătății noastre, elan al însușirilor noastre, afecțiune egoistă și dragoste pătimașă pentru el, el care ne iubește pentru viața lui infinită… Noi îl chemăm, dar el călătorește…”
Și dacă „Iluminațiile” sunt arhicunoscute, iar „Vocalele”, toate, de la „A negru, E alb, I roșu, U verde, O de-azur” la „Omega, rază-n Ochii Săi, pururi viorie!”, au rămas un subiect, inepuizabil, de discuție, cele șase compuneri latinești din primii ani literari ai lui Rimbaud sunt aproape uitate. În acest volum, pe care l-am căutat mult, sunt în latină, în original, și în traducere, în limba română. „Jugurtha”, compunerea pentru care Rimbaud a luat Premiul I în cadrul unui concurs interșcolar ținut la Douai, este cea mai originală dintre toate. Profesorul examinator le-a dat elevilor participanți un nume, „Jugurtha, și le-a lăsat toată libertatea de a scrie tot ce-și doresc. Rimbaud a scris. În versuri. Care încep așa: „Pe lume a venit în Munții Arabiei un fiu de seamă/ Și-a spus o lină adiere: «El e nepotul lui Iugurtha!…»”
La finele volumului sunt trei sonete „Dezmățate” care chiar sunt sonete, grupate sub această denumire ce le caracterizează întru totul. Nu au titlu, respectă valsul 4-4-3-3 și aparțin, probabil, perioadei în care Rimbaud frecventa, împreună cu Verlaine, un cerc literar în care membrii se distrau parodiindu-se între ei sau ridiculizând, în versuri, poeții contemporani foarte la modă. Cu greu am găsit câteva versuri, mai puțin dezmățate, care, scoase din context, pot părea aproape angelice: „Un fel de fire, lacrimi de lapte mai curînd/ Au curs sub vîntul aprig, care le risipește/ Printr-un prundiș de marnă; se pierd apoi, firește,/ Pe panta către care coboară, lunecînd.”
Dacă ar fi să răspund simplu la întrebarea „ce-a vrut să spună poetul?” aș răspunde folosind un singur cuvânt: inepuizabil. Rimbaud este inepuizabil ca sens indiferent de subiectul pe care și l-a ales sau care i-a fost impus, când spun impus mă refer la „Jugurtha”. Despre el și opera sa s-au scris multe și se vor mai scrie. Petre Solomon face referire la el, în prefață, numindu-l: „…fascinanta figură, mereu enigmatică, a acestui geniu grăbit al poeziei franceze”. Pentru un cititor și un admirator de poezie, Rimbaud este un vrăjitor al cuvintelor găsind în tot balasul contradicțiilor, un punct de echilibru: acel ceva care atrage.
Arthur Rimbaud, „Integrala poetică”, Editura Eminescu, anul publicării: 1992, nr. pagini: 360, traducere din limba franceză: Petre Solomon, traducere din limba latină: Ion Acsan
scrie un comentariu