Unul dintre cele mai frumoase romane italiene din ultimii ani: „Toată viața care ne-a mai rămas” de Roberta Recchia (fragment)

Romanul a apărut la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, traducere din limba italiană de Anamaria Gebăilă.

Roma anilor 1950. Marisa și Stelvio se îndrăgostesc. Familia pe care cei doi și-o întemeiază pare desprinsă dintr-un film de dragoste — până când Betta, îndrăgita lor fiică în vârstă de 16 ani, este găsită moartă pe o plajă din apropierea Romei. Tragedia e cutremurătoare. Cuplul se dezintegrează, afecțiunea și buna înțelegere dispar. Însă nimeni nu știe că în noaptea aceea fatidică, împreună cu Betta, se află și verișoara ei Miriam, timidă și introvertită, și ea victima unei violențe de nedescris asupra căreia păstrează tăcerea.

Un roman dureros și tandru, care explorează mecanismele rușinii și ale doliului, dar mai ales ale afecțiunii și ale grijii, cu o sensibilitate care încântă și surprinde.

„Unul dintre cele mai frumoase romane italiene din ultimii ani, greu de încadrat într-un singur gen. Cartea Robertei Recchia este o amplă saga de familie ce se întinde de-a lungul a trei generații, îmbinând elemente de thriller, roman de dragoste și Bildungsroman.“ - The Hollywood Reporter Roma

Cartea poate fi cumpărată de la:

---

FRAGMENT

Apoi a venit prima ninsoare din 1956.

În cartierul Appio Latino, copiii erau înnebuniți de bucurie. Păreau să se fi triplat peste noapte, în timp ce se fugăreau și râdeau, făcând o larmă asurzitoare în zigzagul acela de fulare și căciuli colorate. Adulții priveau cu ochi mari și uimiți orașul care devenise mai frumos în mantia de zână, atât de albă încât părea lăcuită, strălucind în lumina dimineții. Lumea striga veselă de pe trotuare, de la o fereastră la alta, de la un balcon la altul. Din stradă, unii le povesteau în amănunt vecinilor de la ferestre pe cine văzuseră pe‑acolo, cine trecuse pe dincolo, între­cându‑se care să spună istorioara cea mai neobișnuită, care să surprindă ce era mai sugestiv. Schimbau două vorbe chiar și cei care nu se mai salutau de multă vreme, din pricina unor râci mai vechi.

Și Stelvio Ansaldo ar fi avut multe de spus despre frumusețea aceea, căci, venind de‑acasă prin zăpada până la jumătatea gambei, asistase la întreg spectacolul acela. Însă era îngrijorat, fiindcă întârziase. Era aproape opt și jumătate! Știa că domnul Ettore va înțelege, pentru că nu putuse să clintească furgoneta și nu se vedea nici urmă de autobuz, dar grăbi pasul, răspunzând scurt saluturilor zgomotoase ale oamenilor, care gesticulau într‑o explozie de bucurie.

Când intră pe stradă și văzu că magazinul era închis, rămase uluit pentru o clipă. Se opri țeapăn, cu mâinile pe lângă corp și cu fruntea încruntată. Se apropie de intrare, temându‑se că nu vede bine.

— Azi‑dimineață n‑a venit nimeni, bombăni un glas de deasupra.

Își ridică privirea spre o bătrână care stătea la fereastra de la etajul întâi, înfășurată într‑un șal negru. Își aminti că o văzuse de vreo două ori pe la magazin și că șchiopăta.

— Am auzit că cineva din familia Balestrieri se simte rău, continuă. Azi‑dimineață la șase a venit chiar docto­rul Gualazzi, e sus de două ore. A urcat și n‑a mai coborât de‑atunci.

Fără să spună o vorbă, Stelvio se duse în grabă către intrarea în bloc și urcă în fugă până la etajul al treilea, ris­când să alunece de mai multe ori cu cizmele ude pe mar­mura plină de noroi. Bătu tare la ușă, pentru ca cineva să‑i deschidă cât mai repede. Panica pusese stăpânire pe inima lui; dacă magazinul rămăsese închis înseamnă că e ceva grav. Când se deschise ușa și apăru chipul vecinei, rămase fără suflare.

— Ce s‑a întâmplat? întrebă el cu un firicel de glas.

Femeia se dădu laoparte și‑l lăsă să intre.

— Marisa, șopti, închizând ușa fără zgomot.

— Ce are?

Cu greu își stăpâni tonul vocii.

— Are febră 40, poate chiar mai mult, nu‑și revine…

Îl privi cu ochii în lacrimi.

— Doctorul zice că e rău, dar pe zăpada asta nu vine ambulanța și mașinile n‑ai cum să le miști până nu se curăță zăpada.

Își deschise brațele preț de‑o clipă, ca să sublinieze ceea ce era deja evident, apoi își strânse manteluța de lână în jurul pieptului, ca și cum s‑ar fi așteptat s‑o spri­jine, mai curând decât să‑i țină de cald.

Din holul de la intrare, Stelvio îl văzu pe domnul Ettore așezat la masa din sufragerie, cu capul între mâini și coatele pe masă. Intră înfricoșat.

— Domnule Ettore… spuse el dintr‑o suflare.

Ettore își ridică privirea; în primul moment, păru să nu‑l recunoască.

— Fata asta a mea se prăpădește, gemu el încet. Dacă nu vine ambulanța, se prăpădește.

Stelvio se îndreptă către camera Marisei. Se opri în prag și o văzu pe Letizia la căpătâiul fiicei sale. O ținea de mână, iar cu cealaltă mână o mângâia ușor, ca și cum ar fi fost o fetiță, șoptindu‑i numele. Văzu că o acoperiseră cu zăpadă înghețată care, topindu‑se treptat, o udase și picura pe podea, unde se formase o baltă. Doctorul stă­tea în picioare într‑un colț, mut, cu o expresie încordată întipărită pe chip.

Deodată, doamna Letizia se uită spre el. Stelvio se te­mea să nu‑l gonească. Tocmai se pregătea să spună ceva, s‑o roage să‑l lase să se apropie doar o clipă, când ea se ridică brusc și veni spre el, îmbrățișându‑l. Imediat după aceea izbucni într‑un plâns disperat, în timp ce‑i repeta la ureche, ca și cum și‑ar fi mărturisit vinovăția:

— Nu pot s‑o trezesc! Nu pot s‑o trezesc!

El a strâns‑o în brațe, mângâindu‑i părul pe care, pentru prima oară, i‑l vedea răvășit, apoi, încă ținând brațul în jurul taliei ei, s‑a apropiat de pat.

Marisa era palidă ca un cadavru și avea două cear­căne adânci, de culoare violet, sub ochii închiși. Mirosea a alcoolul cu care în zadar o fricționaseră.

— Respirația e slabă, îi explică doctorul din colțul unde stătea. Și pulsul abia se mai simte.

— Dar ce are?

Stelvio nici nu îndrăznea s‑o atingă, atât de gingașă i se părea.

— Poate o infecție… răspunse doctorul nehotărât. Nu răspunde la tratament. Nici nu i se mai poate măsura febra, atât e de mare!

— Se simțea bine. O durea puțin stomacul ieri‑seară, spuse Letizia printre sughițuri. N‑a vrut să mănânce și s‑a dus la culcare…

Ca să‑și domolească frica, își mușcă pumnul, pentru că lacrimile nu‑i mai erau de‑ajuns.

— Și azi de dimineață n‑am putut s‑o trezesc!

Stelvio își făcu apoi curaj și îi mângâie ușor chipul. Ardea ca focul, în ciuda gheții.

O să se prăpădească, își spuse.

Se uită spre doctor:

— Ce putem face?

— E nevoie de oxigen, de analize, de radiografii…

Arătă spre geanta deschisă de pe scaun, cu instru­mentele împrăștiate, nemulțumit de sine.

— Ce puteam face, eu am făcut.

— Doamnă Letizia, ajutați‑mă s‑o acopăr bine, s‑o pu­nem într‑o pătură de lână, uscată.

Letizia se uită la el cu privirea înfricoșată.

— Ce vrei să faci?

— O duc la spital.

— Cum? Nu circulă nimic.

— În brațe.

— Până la spital?

Inima îi tremura de uimire și, în același timp, de speranță.

— Sunt trei kilometri, poate chiar mai puțin.

O privi drept în ochi, ca s‑o liniștească, apoi adăugă:

— Pot s‑o duc, doamnă Letizia.

Letizia se uită la doctorul Gualazzi, căutând un sfat.

Gualazzi șovăi pentru o fracțiune de secundă, apoi schiță un semn de încuviințare.

— Să‑l lăsăm s‑o ducă, doamnă Balestrieri. Nu mai e timp de pierdut.

Brancardierii de serviciu de la unitatea de primiri urgențe a spitalului San Giovanni au povestit mulți ani la rând, printre numeroase alte istorii despre ninsoarea din 1956, cum a venit alergând spre intrare un tânăr frumușel și înalt, cu o femeie aproape moartă în brațe. Îndată după ce‑a pus‑o pe targă, s‑a prăbușit în genunchi, horcăind ca un muribund din pricina aerului înghețat care‑i ardea plămânii.

— Vă rog, salvați‑o! se ruga el printre horcăieli, dar abia se înțelegea ce spunea.

A fost nevoie să‑l ajute să se ridice și să intre, în timp ce alții transportau repede pacienta. L‑au pus să stea jos și l‑au convins cu greu să bea un ceai cald ca să‑și revină, dar el i‑a asigurat că se simțea bine și i‑a rugat încă o dată să se ocupe de ea, de Marisa.

Stelvio a rămas așezat, cu coatele sprijinite pe ge­nunchi și cu capul strâns între mâini. Era deznădăjduit; nu izbutise să ajungă mai repede. Din pricina oboselii, la un moment dat, greutatea îl țintuise locului, deși zăpada fusese curățată de pe Via Appia Nuova. I se păruse că nu mai simte respirația Marisei aproape de gâtul lui. Îi mai simțea doar căldura trupului, în timp ce o strângea la piept cât de tare putea și implora moartea să nu i‑o ră­pească. Alergase zadarnic după o mașină a poliției locale, să ceară ajutor; nu fusese nici văzut, nici auzit.

A trecut o grămadă de timp, cel puțin așa i s‑a pă­rut, înainte ca un medic să vină să‑i întrebe pe infirmieri cine‑o adusese pe fată. Stelvio a sărit în picioare și s‑a dus către doctor, un bărbat în vârstă, cu ochelari și cu un halat alb, frumos încheiat cu nasturi.

— Starea fetei e foarte gravă, începu el fără niciun fel de introducere.

Stelvio s‑a simțit ușurat că era încă în viață.

— O peritonită, continuă doctorul.

Apoi, văzând privirea rătăcită a lui Stelio, îi explică mai pe înțeles:

— O inflamație a organelor de la nivelul abdomenului. Dar trebuie s‑o operăm ca să vedem de unde a pornit.

— S‑o operați? repetă el cu ochii ieșiți din orbite de teamă.

— Da. Totuși problema cea mai mare e că sângele este deja infectat. Mă tem că nu poate face față unei operații, dar nu văd alternative.

— Cum adică?

Stelvio înțelesese, dar nu‑l deranja să pară prost; avea nevoie de un răgaz ca să‑și revină din șoc.

— Adică mă îndoiesc că ar putea ieși vie din sala de operații, însă pacienta e tânără, putem face o încercare.

Stelvio își plecă fruntea.

— Trebuie să vorbesc cu familia, șopti el.

— Nu e timp.

Ridică din nou privirea către medic.

— Atunci operați‑o.

Inspiră adânc.

— Dar Marisa așteaptă un copil, adăugă el, ca și cum ar fi rostit a nu știu câta rugă din ziua aceea.

— Va fi o minune dacă supraviețuiește măcar doamna, îi răspunse medicul înainte să dispară din nou pe ușa cu geamuri și nu mai spuse nimic altceva.

Când Ettore și Letizia Balestrieri au izbutit să ajungă la spital, Stelvio le‑a povestit cum a putut el mai bine cum stăteau lucrurile, le‑a transmis cuvintele doctorului cu ochii umflați de plâns și le‑a cerut iertare cu glasul gâtuit, căci hotărâse soarta fiicei în locul lor. Auzind cuvintele acelea, Ettore și Letizia s‑au așezat, copleșiți de disperare, consolându‑se cu îmbrățișări haotice, în care Letizia își sufoca hohotele, iar Ettore își ascundea privirea stinsă.

O asistentă amabilă a venit să noteze pe o fișă datele Marisei și i‑a rugat să se mute în sala de așteptare a secției de chirurgie. S‑au mutat acolo, fără să scoată o vorbă, nemișcați. Din când în când, cineva cânta pe undeva cântece populare, insensibil la suferință sau poate tocmai ca s‑o aline întrucâtva pe aceea a unui bolnav. Letizia, în­toarsă spre statueta Fecioarei, spunea rugăciuni în gând, necontenit, strângând mâna soțului ei.

Se făcuse deja după‑amiază când ușa sălii de așteptare se deschise; intră un doctor de vârstă mijlocie, părând fiul celui care vorbise de dimineață cu Stelvio.

— Balestrieri?

Săriseră deja în picioare, de cum îl văzuseră. Ettore făcu un pas în față. Acum era rândul lui să dea piept cu veștile.

— Doamna a ieșit cu bine din operație, îi spuse chi­rurgul, dând din cap încetișor, ca să sublinieze că era o veste bună. Firește, e foarte slăbită, nu vă pot spune că e în afara oricărui pericol, dar există speranță.

Au surprins îndată zâmbetul aproape imperceptibil pe care doctorul și‑l permisese, căci nevoia unei speranțe făcea ca gestul acela mărunt să le fie mai necesar decât aerul pe care‑l respirau.

— O s‑o faceți bine, nu‑i așa? întrebă Letizia ca o fetiță.

Medicul deschise brațele.

— Să vedem cum răspunde la antibiotice. Febra i‑a scă­zut, iar inima e puternică și sănătoasă.

Oftă. La momentul acela, pregătirea lui atât îi per­mitea să facă.

— Să avem încredere!

— Dar ce‑a avut? Ce‑a fost?

Ettore clătină din cap, deoarece încă îi era greu să creadă că toată întâmplarea fusese aievea.

Chirurgul căută o cale simplă prin care să‑i explice situația. Instinctiv, întoarse capul spre Stelvio.

— Copilul…

Ezită, de vreme ce era un aspect delicat.

— Se fixase pe trompă, nu unde ar fi fost firesc să se găsească, adăugă pe un ton lămuritor.

Letizia își duse mâna la gură, neîncrezătoare.

— Îmi pare rău, încheie chirurgul înainte să‑și ia rămas‑bun.

---

Roberta Recchia (n. 1972) este licențiată în limbi și literaturi europene și americane. A lucrat o vreme într-o companie internațională de transport maritim, însă în 2013 a decis să renunțe la munca de birou pentru a se dedica învățământului.

Astăzi predă limba engleză într-un liceu din Roma și locuiește, împreună cu Claudio, îndrăgitul ei chihuahua, într-un orășel de pe coasta regiunii Lazio. Toată viața care ne-a mai rămas, publicat în paisprezece țări, este romanul său de debut.

---

Dacă doriţi să susţineţi site-ul:

---

Fotografie reprezentativă: Gabriella Clare Marino / Unsplash