Adevărul este că m-a surprins scriitura Deliei Hügel, deşi semne prevestitoare au fost: ceva textuleţe publicate pe ici, pe colo, care-mi sunau bine spre foarte bine, şi o cronică neaşteptat de pozitivă de la un comentator obişnuit să radă. Cronica am interpretat-o ca fiind subiectivă, rodul unei amiciţii cum sunt atâtea altele în lumea literară sau al unui entuziasm de moment, iar impresiile pozitive din urma textelor publicate în online sau în volume colective (Dragostea când te doare) le-am pus pe seama întâmplării. Nu credeam că ritmul şi forţa scriiturii se pot menţine, mai ales că era vorba de cineva care nu debutase încă într-un volum individual.
Însă cu „Seara, după ora 9” (Editura Litera, 2024, colecţia Pantazi), Delia Hügel mi-a demonstrat că m-am înşelat. Comentatorul entuziasmat avusese dreptate, iar impresiile mele iniţiale au fost susţinute de multe alte texte din cele 15 prinse în cartea aceasta. Aşadar, iată o scriitoare cu voce puternică, apărută ca de nicăieri (deşi în lumea literară avea deja ceva amprente, pe diverse site-uri, inclusiv cu cronică de carte), care propune unul dintre cele mai semnificative volume de proză scurtă din ultimii 10-20 de ani.
Fără să fie o carte voluminoasă, „Seara, după ora 9” reuşeşte să compună o lume a ei, una în care în general ai de-a face cu oraşul Arad, cu străzile sale privite cu o cameră mai mult sau mai puţin filtrată şi cu o aplecare specială către universuri mici, uneori individuale, alteori familiale sau de cupluri. Multe se joacă în personaje foarte puţine, iar miza stă în aşteptări, speranţe, visuri, precum şi în trăsături de caracter perfect obişnuite, mai ales că oamenii de aici sunt aparent banali, ca fiecare dintre noi. Ce reuşeşte aici scriitoarea Delia Hügel este să extragă din universuri mici elemente pe care le tuşează mai atent, aşa cum vezi la caricaturiştii de la malul mării care te cercetează din două-trei priviri şi-ţi surprind din câteva linii pe o coală de hârtie trăsăturile definitorii.
„Onoriu a fost un om tare bun, dar îi plăceau mâncărurile grele, tocanele cu multă ceapă, sarmalele, feliile groase de ceafă prăjite în tigaia de tuci, salata de vinete coapte pe flacăra aragazului, frecate cu maioneză. Mirosurile se alungau unele pe altele, se suprapuneau, se combinau, se agăţau de perdele şi draperii, de hainele atârnate pe cuierul din hol, învăluiau tot interiorul de parcă era o cantină, mai răbufneau şi pe-afară, pe terasa comună, spre jena Olimpiei, îngrijorată de ce o fi gândit despre ei domnul Constantinescu, el, care mirosea discret a aftershave şi ţigări fine.”
Am ales acest mic fragment tocmai pentru că mi-a plăcut modul în care a fost surprins Onoriu, iar apoi şi felul în care de la Onoriu Delia Hügel a trecut la consoarta lui şi la gândurile ei vizavi de un alt treilea personaj. Şi acesta este punctul în care cred că m-a surprins cel mai tare cartea aceasta: felul deloc strident în care sunt scrise prozele, fără să-ţi dea senzaţia că e ceva fabricat acolo, că scriitorul/scriitoarea a tot meşterit la cuvinte şi virgule, iar peste această reuşită a venit şi cu schimbările de perspectivă, care după mine sunt cheia unui text de o asemenea lungime.
Din multe cărţi de proză scurtă rămâi cu impresia că scriitorul s-a chinuit să producă cheia unei situaţii, atunci când ea există. Uneori, cheia nici măcar nu e acolo, cât de cât în orizontul cititorului. Aici, însă, de multe ori rămâi paf la finalul textelor, cum am rămas eu la „Mierea” sau la „Onoarea de gospodină”, pentru că peste tensiunea creată acolo atât de firesc vine o soluţie, deşi vie şi perfect posibilă, total neaşteptată. Textul, în acest cazuri, este precum acel om pe care fiecare dintre noi l-am cunoscut cândva, care face brusc un gest ca de nicăieri: nu-l caracterizează, nu l-ai fi asociat niciodată cu gestul respectiv, nu l-ai fi crezut capabil de aşa ceva, dar uite că omul a procedat întocmai.
Delia Hügel este pentru mine un exemplu de mod în care se poate scrie proză scurtă azi. Vocea ei are naturaleţe, iar privirea ei speculativă ştie să înregistreze detaliul din realitate care-i poate da veridicitate prozei. Chiar mă feresc să o laud excesiv, pentru că ştiu cum interpretez la rândul meu cronicile prea pozitive ale altora, însă după mine cartea ei, „Seara, după ora 9”, chiar e de neratat pentru cine are o pasiune pentru proză scurtă şi pentru literatura română contemporană. Sigur că nu e un volum unitar – două-trei proze poate ar fi putut lipsi pentru că par din alt cadru (cum e cea care are ca voce narativă un liliac – după mine un experiment amuzant reuşit, însă registrul este altul faţă de al cărţii). Şi sigur că, fiind vorba de un debut, fie el şi târziu, rămâne acolo ceva rezervă, legată de butada cum că mai grea e a doua carte. Însă mai puternic decât la alţi debutanţi din ultimii 10-20 de ani, am convingerea că Delia Hügel va oferi o scriitură cel puţin la fel de solidă şi cu prilejul următoarei cărţi.
Delia Hügel, „Seara, după ora 9”, Editura Litera, anul publicării: 2024, nr. pagini: 144
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul:
scrie un comentariu