„Valsul de adio”, de Milan Kundera, a apărut recent la Editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu. Traducerea din cehă îi aparţine lui Jean Grosu.
Primul roman al lui Milan Kundera publicat după stabilirea sa în Franța, în 1975, este o scriere la fel de „muzicală“ pe cât o indică titlul și pe cât cititorul se așteaptă să fie. Personajul principal spune aici adio atât țării sale natale, căreia îi sunt consacrate, de fapt, toate gândurile lui, cât și iluziilor politice din tinerețe. El e stăpânit de întreaga amărăciune, tristețe și luciditate ale cuiva care știe că „la intervale rare, istoria supune umanitatea la încercări“ și că „acelor încercări, nimeni nu le rezistă“. Una dintre ele este utopia distrugătoare care i-a bântuit țara. Iubiri frivole, ură, delațiune, vinovăție, răspundere, întrebări și răspunsuri pasionante privitoare la condiția umană și la „ismele“ pe care din când în când, criminal, omenirea le îmbrățișează se împletesc în această carte, una dintre cele mai dense epic și ideatic ale celebrului scriitor. Cititorul român are prilejul să intre într-o lume în chip straniu cunoscută, deși aproape uitată, pe care, fără vehemență ori încrâncenare, ironia lui Kundera o transformă într-una palpitantă, debordând de viață, idei și tandrețe.
„Aș putea să-mi rezum întreaga traiectorie intelectuală și existențială ca fiind trecerea de la o primăvară la alta: de la primăvara lirică la primăvara sceptică. Puțin câte puțin, am devenit kunderian.“ – ALAIN FINKIELKRAUT
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2020
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fragment
În ciuda faptului că era mai mult frumoasă decât bolnavă, Kamila Klimová era totuși bolnavă. Din pricina sănătății sale șubrede a fost nevoită, cu ani în urmă, să renunțe la cariera sa de cântăreață, care o adusese în brațele actualului ei soț.
Femeia tânără și frumoasă, obișnuită a fi admirată, s-a trezit pe neașteptate cu capul plin de mirosul formolului de spital și i se părea că între lumea ei și a soțului ei se înălțau acum două lanțuri muntoase.
Văzându-i atunci fața tristă, Klima a simțit cum i se sfâșie inima și și-a întins spre ea (peste fictivele masive muntoase) brațele sale drăgăstoase. Kamila și-a dat astfel seama că, în tristețea ei, sălășluia o forță nebănuită, care-l atrăgea pe Klima și-l înduioșa până la lacrimi. Nu e de mirare deci că a început să folosească (poate fără voia ei, în schimb tot mai frecvent) acest instrument descoperit pe neașteptate. Pentru că numai în asemenea clipe, când el se uita la chipu-i crispat de durere, Kamila putea fi, de bine de rău, sigură că în mintea lui nu avea de înfruntat rivalitatea altei femei.
Căci această femeie foarte frumoasă se temea de femei, pe care le vedea pretutindeni și în toate. Acestea nu-i scăpau niciodată, nicăieri. Știa să le descopere în intonația glasului cu care Klima îi dădea binețe când se întorcea acasă. Le simțea după mirosul veșmintelor lui. Nu de mult găsise pe masa de lucru o fâșie ruptă din marginea unui ziar, pe care era trecută o dată scrisă cu mâna lui. Firește, putea fi vorba de orice, de împrejurări din cele mai diferite – repetiții pentru un concert, o întâlnire cu impresarul, dar timp de o lună ea n-a făcut altceva decât să-și frământe mintea, întrebându-se cu ce femeie se va întâlni Klima în ziua respectivă, și timp de o lună a dormit prost.
Dar dacă o înspăimânta în asemenea măsură universul fățarnic și perfid al femeilor, nu putea oare să-și găsească mângâierea în universul bărbaților?
Foarte greu. Gelozia posedă uimitoarea forță de a lumina cu razele sale tăioase aceeași unică ființă, menținând în același timp într-o totală obscuritate mulțimea celorlalți bărbați. Gândul doamnei Klimová nu știa să se îndrepte decât în direcția acestor raze chinuitoare și, astfel, soțul ei deveni pentru ea unicul bărbat pe această lume.
Auzi scârțâitul cheii în broască și în clipa următoare îl zări pe trompetist cu buchetul de trandafiri în mână.
În primul moment se bucură, dar numaidecât își făcură apariția îndoielile. De ce vine cu buchetul de flori azi, de vreme ce ziua ei de naștere e abia mâine? Ce mai poate să însemne asta? Și-l întâmpină spunând:
— Mâine nu vei fi aici?
Din faptul că adusese buchetul de trandafiri în seara aceasta nu reieșea neapărat că mâine nu va fi aici. Dar antenele ei neîncrezătoare, veșnic vigilente, veșnic geloase se pricepeau să ghicească, fără greș, cu mult înainte, orice intenție ascunsă a soțului ei. De fiecare dată când își dădea seama de existența acestor cumplite antene, care-l dezgoleau, îl urmăreau și-l demascau, Klima era cuprins de senzația exasperantă a unei oboseli fără margini. Le detesta și era convins că, dacă mariajul lor era amenințat de ceva, acest ceva erau numai amintitele antene. A fost întotdeauna încredințat (și în privința asta avea cugetul curat și combativ) că, dacă se întâmpla uneori să-și mintă soția, făcea acest lucru numai pentru că voia s-o cruțe, s-o ferească de orice supărări, iar ea, prin neîncrederea și suspiciunea ei, nu făcea decât să-și pregătească și să-și provoace singură suferința.
Se aplecă spre ea și citi pe chipul ei bănuiala, tristețea și proasta dispoziție. Ar fi avut un chef nebun să dea cu buchetul de pământ, dar se stăpâni. Știa că în zilele următoare va trebui să se stăpânească în situații mult mai dificile.
— Te deranjează faptul că ți-am adus buchetul azi? întrebă el, și ea simți iritarea în intonația lui, drept care îi mulțumi și se duse să pună apă într-o vază.
— Socialismul ăsta blestemat, reluă Klima.
— Cum așa?
— Uite și tu. Mereu ne silesc să cântăm pe gratis. O dată în numele luptei împotriva imperialismului, altă dată pentru aniversarea revoluției, altă dată pentru sărbătorirea zilei de naștere a nu știu cărui potentat, și dacă nu vreau să ne lichideze, trebuie să mă supun și să fiu de acord cu toate. Nici nu poți să-ți închipui de câtă enervare am avut parte azi…
— Pe ce chestie? îl întrebă, fără interes.
— În timpul repetiției, a dat buzna peste noi o referentă de la Comitetul național și a început să ne dea indicații ce anume avem voie să cântăm și ce nu, ca, până la urmă, să ne oblige să organizăm un concert gratuit pentru Uniunea tineretului; dar partea cea mai proastă e că mâine trebuie să-mi petrec toată ziua într-o conferință idioată, unde ni se vor da instrucțiuni despre rolul muzicii în sprijinirea construirii socialismului. O zi ratată, absolut ratată. Și asta tocmai de ziua ta de naștere!
— Doar n-o să te țină acolo până la căderea nopții!
— Nu, asta nu. Dar închipuiește-ți în ce dispoziție mă voi întoarce. De aceea, am vrut să petrecem împreună, măcar în seara asta, câteva clipe liniștite, îi spuse, apucându-i mâinile cu tandrețe.
— Ești un drăguț, spuse doamna Klimová și Klima înțelese din tonul ei că nu credea nici un cuvânt din spusele sale cu privire la conferința din ziua următoare.
Firește, doamna Klimová nu se încumeta să-i arate că nu-l crede. Știa că lipsa ei de încredere avea darul să-l scoată din sărite. Dar Klima își pierduse de mult încrederea în încrederea ei. De spunea un adevăr sau o minciună, o suspecta întotdeauna că-l suspectează. Acum însă n-avea încotro, trebuia să vorbească în continuare, ca și când ar crede că e crezut, iar ea (cu fața tristă și străină) îi punea tot felul de întrebări în legătură cu conferința de a doua zi, spre a-i demonstra că nu se îndoiește de existența ei.
Pe urmă se duse în bucătărie să pregătească masa de seară. Scăpă în mâncare mai multă sare decât trebuia. Îi plăcea să gătească și gătea întotdeauna excelent (viața n-o răsfățase și n-o dezvățase să se ocupe de gospodărie), iar Klima știa că dacă în seara aceasta mâncarea nu i-a reușit, era numai din pricina faptului că se chinuia. Vedea în sinea lui mișcarea violentă, dureroasă, cu care presărase în mâncare prea multă sare, și simțea cum i se strânge inima. I se părea că în dumicatul prea sărat recunoaște gustul lacrimilor ei și avea senzația că își înghite propria vinovăție. Știa că soția lui e torturată de gelozie, știa că va face iar o noapte albă și de aceea voia s-o mângâie, s-o sărute, s-o liniștească, dar își dădu seama numaidecât că totul ar fi fost în zadar, întrucât antenele ei n-ar descoperi în această manifestare, plină de tandrețe, nimic altceva decât mustrările sale de cuget.
În sfârșit, se duseră la cinema. Urmărindu-l pe eroul principal care, pe ecran, evita cu o siguranță de-a dreptul contagioasă niște primejdii perfide, Klima descoperea în el o anumită doză de încurajare. Se vedea în locul interpretului și, în unele momente, i se părea că misiunea lui de a o convinge pe růžena să accepte avortul era un fleac, de care, datorită șarmului său irezistibil și cu sprijinul stelelor sale norocoase, se va achita jucându-se.
Pe urmă se întinseră unul lângă altul în patul lat. O privea. Zăcea lungită pe spate, cu capul cufundat în pernă, cu bărbia ușor ridicată și cu ochii ațintiți în plafon; și în această încordare extremă a trupului ei (îl făcea întotdeauna să se gândească la o strună și obișnuia să-i spună că avea „un suflet de strună“) văzu, deodată, într-o fracțiune de secundă, întreaga esență a ființei ei. Da, i se întâmpla, uneori (în niște momente cu adevărat miraculoase), să surprindă, pe neașteptate, într-un singur gest sau într-o singură mișcare, întreaga istorie a trupului și sufletului ei. Erau momente de o absolută clarviziune, dar și de o absolută înduioșare; căci femeia aceasta îl iubea încă de pe vremea când numele lui nu însemna nimic, și era gata, oricând, să sacrifice totul pentru el; știa să-i deslușească orbește gândurile, să le înțeleagă; putea, astfel, să discute cu ea despre Armstrong și Stravinski, despre lucruri banale și despre lucruri grave, despre necazuri și amărăciuni; era, pentru el, cea mai apropiată dintre toate ființele omenești… Își imagina acum că acest trup suav, cu acest chip suav, ar fi lipsit de viață, și avea sentimentul că nu i-ar putea supraviețui nici măcar o zi. Știa că-i în stare s-o apere, s-o ocrotească până la ultima suflare, că e gata să-și dea viața pentru ea.
Dar acest sentiment de dragoste sufocantă nu era decât o neputincioasă sclipire efemeră, căci mintea lui era acaparată acum, în întregime, de teamă și îngrijorare. Stătea întins lângă soția lui, știa că nutrește pentru ea o dragoste nețărmurită, dar cugetul lui era absent. O mângâia pe obraji, de parcă ar fi mângâiat-o de la o distanță uriașă, de sute și sute de kilometri.
Când, în 1968, tancurile sovietice spulberau „Primăvara de la Praga“, MILAN KUNDERA era deja un scriitor cunoscut: publicase poezie, teatru, eseuri, iar primul său roman, Gluma, şi nuvelele adunate în volumul Iubiri caraghioase fuseseră tipărite în ultimul an în peste 150 000 de exemplare. Atâta şi ar fi fost de-ajuns pentru ca noile autorităti cehe să-l excludă de la Catedra de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film şi să-i elimine cărţile din toate bibliotecile Cehoslovaciei. Şi cum să fi acceptat un regim împietrit în stalinismul deceniului şase pe acela care fusese nu doar un participant activ la efervescenţa mişcării pragheze, dar mai şi declarase – şi ilustrase în cărţile sale – că tocmai stalinismul l-a învăţat virtutea izbăvitoare a râsului? Iată de ce următorul roman, Viaţa e în altă parte, i-a apărut in 1973 în Franţa, iar doi ani mai târziu autorul însuşi se stabilea aici, devenind în scurt timp un scriitor de faimă internaţională, tradus în toate limbile importante ale lumii.
OPERE scrise în cehă: Gluma, roman; Iubiri caraghioase, nuvele; Viaţa e în altă parte, roman; Valsul de adio, roman; Cartea râsului şi a uitării, roman; Insuportabila uşurătate a fiinţei, roman; Nemurirea, roman.
OPERE scrise în franceză: Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot, teatru; Arta romanului, eseu; Testamente trădate, eseu; Lentoarea, roman; Identitatea, roman; Ignoranţa, roman; Cortina, eseu în şapte părţi; O întâlnire, eseu.
DESPRE OPERA LUI MILAN KUNDERA: Kvetoslav Chvatik, Lumea romanescă a lui Milan Kundera; Éva Le Grand, Kundera sau memoria dorinţei; Jocelyn Maixent, Secolul XVIII al lui Milan Kundera; Maria Nemcova Banerjee, Paradoxuri terminale; François Ricard, Ultima după-amiază a lui Agnes, eseu despre opera lui Milan Kundera; Guy Scarpetta, Vârsta de aur a romanului; Guy Scarpetta, Variaţiuni asupra erotismului.
scrie un comentariu