La invitația Humanitas Fiction, Yaniv Iczkovits a venit în luna noiembrie a acestui an la București pentru a vorbi despre romanul Fiica măcelarului, recent apărut în colecția „Raftul Denisei”. Prin intermediul Editurii Humanitas, căreia îi mulțumim pe această cale, Yaniv Iczkovits a acordat un interviu site-ului citestema.ro.
Despre cel de-al treilea roman al său, premiat și apreciat în nenumărate țări, despre călătoria protagonistei și elementele neașteptate din roman, despre viziunea sa asupra lumii, asupra politicii și asupra felului în care crede că ar trebui să arate viitorul pentru o lume mai bună, Yaniv Iczkovits a vorbit pe larg pentru cititorii citestema.ro.
Descoperim, în Fiica măcelarului, umanitate dincolo de a lua viața cuiva și aflăm că nu există, la polul opus, iertare dincolo de trădare. Fanny, protagonista, pornește într-o călătorie prin care încearcă să repare lucrurile. Ce a fost neplanificat la acest drum al ei și ce te-a surprins în timp ce scriai?
Mare parte din ea a fost neplanificată deoarece, atunci când am început să scriu despre Fanny, am pornit dintr-un puternic punct de vedere feminist precum a-ți asuma responsabilitatea propriei vieți. Atunci când am început să scriu cartea, tocmai devenisem tată și astfel au apărut nenumărate întrebări pe care nu le aveam înainte, cum ar fi ce înseamnă să-ți lași copiii (n.r.- așa cum procedează Fanny) și cred că acest lucru m-a ajutat mult să înțeleg personajul.
Așa că deși hotărâsem de la bun început că personajul va fi unul puternic, cred că asta a mai adăugat personajului încă un strat, cel al maternității. Practic, ea își abandonează copiii așa cum face și Zvi-Meir, chiar dacă din alte motive, dar chiar și așa nu e deloc simplu. Și-a asumat nenumărate riscuri știind că există posibilitatea de a nu se mai întoarce vreodată.
În afară de asta, ar mai fi micile povești născute din lucrurile interesante descoperite de-a lungul documentării și care te fac să vrei să o pornești pe un nou drum și apoi să revii și tot așa, dar tocmai aici e distracția când scrii pentru că dacă am ști în fiecare clipă spre ce ne îndreptăm nu ar mai fi interesant.
Cine a stat la baza personajului Fanny și în ce măsură reprezintă ea femeia de azi care își ia viața în propriile mâini?
Am avut, înainte de orice, câteva surse de inspirație negativă precum Anna Karenina sau Madame Bovary pentru că mi-au plăcut mult cărțile, dar i-am urât realmente pe Tolstoi și pe Flaubert pentru ce final le-au dat. Așa că am știut încă de la început că vreau ca Fanny să reușească, cel puțin într-un fel, pentru că nu e o victorie deplină, dar asta m-a inspirat mult.
O altă sursă de inspirație negativă a fost să privesc pur și simplu spre lumea masculină în care trăim. În iudaism o femeie nu poate să divorțeze de un bărbat dacă acesta nu-și dă acordul în acest sens. Și asta e impus de legile religiei. E ceva ce încă există azi. Deci dacă ești bărbat poți să-ți lași soția pentru cinci, șase, șapte sau zece ani, poți chiar să-ți întemeiezi o nouă familie în altă parte (se întâmplă des), iar femeia e complet neajutorată. În Israel chiar a existat un caz recent în care soțul a încercat să-și ucidă soția, dar aceasta a supraviețuit. A fost trimis la închisoare, iar ea, care se refăcea în spital din cauza rănilor, nu a putut să divorțeze de el. Am știut deci de la bun început că personajul principal trebuie să fie o femeie, nu existau dubii. Și, mai apoi, am vrut să fie îndeajuns de puternică încât să se apere singură, să nu depindă de alții, și de aici ideea cu fiica măcelarului.
Istoria cea crudă nu câștigă în acest roman, ci protagoniștii, în mod individual. E aceasta perspectiva ta asupra lumii moderne? Suntem mai puternici ca indivizi decât eram în trecut?
E un pic complicat pentru că, deși e adevărat că aici câștigă individul, cartea a fost scrisă cu conștiința faptului că cincizeci de ani mai târziu, după 1894, destinul tuturor celor care ar fi rămas în Belarus sau Rusia sau oriunde ar fi fost fatal. Sunt deci convins că istoria crudă câștigă, dar că sunt situații, oricând, nu doar în secolul al XIX-lea sau al XX-lea, ci chiar și azi, așa cum se poate vedea în Iran, Ucraina sau Israel când indivizii pot aduce schimbarea, când lucrurile degenerează atât de rapid încât doar prin acțiunea lor se poate schimba ceva. Și așa simt că stau lucrurile acum în Israel, în alte țări. Vezi cum femeile iraniene protestează, sunt împușcate, își riscă viețile. Au totul de pierdut, dar continuă.
Novak, ofițerul poliției secrete își schimbă valorile, putem spune că devine o altă persoană până la finalul cărții. Ne schimbăm și noi ca societate, ni se schimbă valorile?
În anumite privințe ne schimbăm și noi, dar dacă privești lumea per ansamblu atunci în multe feluri dăm înapoi. Dacă te uiți la carte, regăsești societatea creștină și societatea evreiască – în unele orașe raportul era de 50-50, în altele, de 70-30 la sută, dar era un melanj interesant de culturi diferite, de credințe diferite, nu formau uniuni, nu se căsătoreau, dar erau vecini și făceau negoț. Am citit de-a lungul documentării mele că orchestrele evreiești cântau cu trupele creștine, creștinii mergeau la rabin pentru a-i cere sfatul astfel că amestecul era foarte interesant. Pe de altă parte, melanjul e o amenințare deoarece unii simt că atunci când există mai multe minorități riscăm să ne pierdem identitatea, valorile, că trebuie să facem compromisuri.
Cred că asta e provocarea lumii de azi: o să ajungem în punctul în care fiecare trib își vrea bucățica lui de pământ sau o să adoptăm un mod mixt de a trăi cu unele compromisuri. Cred că aceasta e cea mai mare provocare. Și cred că romanul încearcă să transmită că singurul mod în care putem face ca Novak e să obținem cu adevărat și perspectiva din partea cealaltă. Pentru că dacă ne uităm la evreii din secolul al XX-lea, vedem niște oameni stranii cu bărbi și pălării care stau toată ziua și se roagă și ne întrebăm ce-i cu ei. Dar dacă am trăi o vreme cu ei am constata că nu sunt atât de diferiți de noi.
Puteţi cumpăra cartea de la:
E sclipitoare folosirea umorului negru în roman. De ce ai ales să-l introduci?
E chiar amuzant pentru că lucram la alt roman care era foarte serios și apoi, când eram gata să-l public și-l reciteam și-i făceam corecturile, mi-am zis: „Ce tot fac?!”. Pentru că ficțiunea israeliană este uneori foarte, foarte serioasă și grea. Credem că ar trebui să scriem despre conflict și că fiecare personaj trebuie să reprezinte un grup și e foarte simbolică, ca atunci când citești mult din Amos Oz. Așa că totul trebuie să fie cu simboluri și trebuie să vii cu rezolvarea pentru conflictul din carte. Și mi-am amintit că scriitorii mei preferați sunt cei idiș din secolul al XIX-lea precum Șalom Aleihem și Mendele Mocher Sforim și că ei au trăit într-o realitate care era mult mai grea decât cea din Israel, dar erau foarte amuzanți. Folosesc limba, folosesc idiș, idiș e o limbă foarte amuzantă cu multe glume și mult umor – chiar dacă situația era instabilă. Așa că am zis, ok, trebuie să mă distrez. Acesta a fost scopul, să mă distrez și am simțit că în fiecare zi în care scriam pentru carte era de parcă mergeam la o petrecere, deci a fost distractiv.
E ceva ce crezi că oamenii au ignorat sau nu te-au întrebat în legătură cu romanul și ai vrea să știe cititorii?
Mi-au fost adresate atât de multe întrebări despre carte încât au explorat mult din ea, dar cineva mi-a spus la un moment dat că a citit cartea ca pe un conflict între două mari valori: siguranța și libertatea. Și cred că a atins un subiect – nu sunt sigur că eram conștient de asta – unul dintre cele mai mari conflicte din lume pentru că toată lumea își dorește siguranță și toată lumea vrea libertate.
Majoritatea consideră că siguranța e mai importantă decât libertatea pentru că poți să fii liber conform filozofiei lui Thomas Hobbes, dar cred că cele mai multe forme de guvernare folosesc conceptul de siguranță pentru a o extinde și a o extinde pentru a lua din ce în ce mai mult din libertate profitând de ideea că dacă asta nu s-ar întâmpla atunci siguranța ta ar fi compromisă. Și cred că libertatea nu e mai puțin importantă decât siguranța. Și nu știu cum e în România, dacă guvernul vostru se folosește de ideea de siguranță pentru a diminua libertatea, dar în Israel e cât se poate de pe față pentru că avem atât de multe amenințări încât e foarte ușor să spui: ok, dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să facem asta, trebuie să oprimăm asta.
Aș spune că aici încă urcăm pe drumul spre o democrație mai sănătoasă. Am ajuns și la ultima întrebare. Deoarece cred că romanul are și o latură feministă, crezi că viitorul este sau ar trebui să fie feminist?
Da, cu siguranță. Am trei fiice și una dintre ele e în echipa de gimnastică. Și acolo sunt fete de la vârsta de 6 până la 18 ani. Și ce văd de obicei când merg la antrenamentele ei e că se îmbrățișează mai tot timpul. Fac un exercițiu, se îmbrățișează. Și e tare amuzant. Și după antrenamentul lor vin băieții și joacă fotbal. Și înjură și se iau la bătaie. Sunt doar copii, dar cred că e o metaforă pentru măsura în care avem nevoie de blândețe. Și nu spun că blândețea e o trăsătură feminină, dar e adevărat că simt că femeile oferă lumii ceva ce la bărbați e cu mult înapoiat în ce privește nivelul de exprimare, de sensibilitate. În Israel e practic tragic, e suficient să te uiți la structura politică, la Parlament, să vezi o majoritate a bărbaților în funcții cheie și poți să vezi cum în țări precum Finlanda sau Noua Zeelandă situația arată altfel. Nu sunt sigur că știu expresia corectă, dar e ca o „agunah” (n.r. femeia care nu poate divorța din cauza legilor evreiești), bărbații fac legi care sunt convenabile pentru ei și cred că altminteri femeile ar avea posibilitatea de a observa mult mai multe. Cred cu tărie că acesta e viitorul chiar dacă principala problemă e că femeile nu sunt încă acolo. Pentru că dacă cele mai multe femei ar fi, atunci am fi deja acolo, dar cele mai multe sunt înspăimântate de această lume și se gândesc că dacă sunt feministe atunci poate că asta spune ceva negativ despre ele, că dacă sunt feministe asta le face să fie văzute ca fiind conflictuale, precum bărbații.
scrie un comentariu