„Apocalipsis” de Adrian G. Romila este publicat de Editura Polirom în Colecţia „Ego. Proză”.
În toamna anului 1917, meșterul tîmplar Cristian David sosește în Prisăcani, un sătuc din Munții Neamțului aflat la granița cu Austro-Ungaria, chemat pentru a restaura lemnăria bisericii. Deși România e devastată de război, demonii marelui conflict mondial par să fi ocolit căsuțele din bîrne colorate, care-și gustă tihna, aproape absente de pe vreo hartă oficială. Dar suferințele și iminența morții vor răscoli pe neașteptate și micul paradis montan, iar enigmaticul străin, Cristian David, va juca un rol important în mijlocul întîmplărilor dramatice prin care va trece locul unde a fost tocmit să readucă frumusețea. Satul atins violent de reverberațiile Primului Război Mondial și – prin ricoșeu – ale proaspetei revoluții bolșevice reproduce, în mic, încercările teribile prin care trece Europa la început de secol XX. Prins în rama altor două evenimente tragice, unul real, celălalt imaginar, romanul ascunde un labirint narativ în care timpurile și oamenii se intersectează surprinzător și reproiectează analogic istoria. Apocalipsis e o Evanghelie eretică alcătuită din vagi surse orale – o uriașă parabolă despre rău, despre sacrificiul inevitabil și despre jocurile stranii ale omnipotenței divine. Catastrofele fac parte din ființa lumii și se succedă în varii forme, îngăduite de sus, de Marele Ochi, care își folosește astfel tainica-i pedagogie. Cu ea se vor confrunta și locuitorii pașnici ai Prisăcaniului, plătind, ca de fiecare dată, prețul cuvenit.
Fragment
Nu era de glumit cu boierul Toader Bubuiog și n-ai fi vrut să te ajungă mânia lui aprigă. De când se începuse ridicarea mănăstirii Humor, în vara lui 1530, pe vechea moșie a Pârteștilor, boierul trecuse aproape în fiecare zi vreme de aproape patru ani, să vadă cum merg lucrările, să îndemne, să mustre și să îndrepte acolo unde se pricepea. Și se pricepea la multe, era om învățat și prețuit încă din vremea lui Ștefăniță Vodă, care-l numise pârcălab de Roman și mare logofăt în toată Țara Moldovei. Petru Rareș, la rându-i, îl trimisese de multe ori la turci, la poloni și la unguri cu tot felul de treburi diplomatice, știa a citi și a vorbi adânc boierul, dar știa să și tacă, de vedea că nu e timpul de vorbit. Se purta semeț călare și pe jos, ca unul care stăpânea cu mână tare moșii din Suceava și ținuturile Neamțului până-n Cahul, dincolo de Prut. Se-mbrăca în blănuri și postavuri scumpe, purta atârnată la șold sabie căzăcească încovoiată, cu mâner lucrat în lemn galben și gardă cu arc peste pumn, împletită-n feronerie, umbla mereu la el cu un bici scurt, cu șnururi din piele înnodate din loc în loc și codirișcă de argint. Când era cald, dădea jos căciula de samur cu pană și cabanița tivită cu blană roșcată, rămânând numai în pantalonii albi băgați în ciubotele negre de mistreț, în vesta cu găitane înflorate și-n capul gol. Barba-i castanie era tunsă de-o palmă, iar părul, tăiat numai deasupra frunții și a umerilor, cădea pomădat și pieptănat îngrijit. Era bărbat falnic, lumea îi știa de frică, dar mai ales îi prețuia judecata dreaptă și cumpănită după fiecare pricină. Cu toată firea lui schimbătoare și grabnică la mânie, din pricina căreia tot pocnea din bici fără să bată pe nimeni, se număra printre oamenii de încredere ai voievodului. Nu oricine putea zornăi oricând punga de la brâu, pentru a vărsa banii trebuitori împlinirii pe loc a nenumăratelor și deselor dorințe boierești.
În vremea despre care se povestește aici, Bubuiog se așezase cu doamna lui, Anastasia, cu toți copiii și slugile mai apropiate în casele din seliștea Dionișului, ca să fie aproape de pârteșteni. Nu-i plăcea să scape lucrurile din mână, când poruncea ceva, trebuia să vadă că se face așa cum poruncise și nu altminteri. Acum voia să poată vizita des locul unde pusese să se zugrăvească pe dinăuntru și pe dinafară mănăstirea pe care-o zidise în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Îl pusese stareț în ea, cu firmanul mitropolitului Teofan și cuvântul lui Vodă Rareș, pe părintele Paisie, călugăr în putere și înțelept. Tocmise pentru asta încă de la sfârșitul lui mai 1535 pietrari venețieni și pe cei mai buni meșteri zidari din Moldova, care să vină și să stea pe cheltuiala lui cu tot cu familii în chiliile Humorului, ca să facă treabă bună. Pe doi dintre ei îi adusese, mai ales, să vegheze cu autoritate asupra celorlalți, pictorul Toma din Suceava și tâmplarul David din Cernăuți.
Primul trebuia să umple pereții de scene și culori, urmând erminiile ortodoxe deprinse pictând ani de zile biserici în tot răsăritul pravoslavnic, din Rusia până-n Athos. Ca și alți zugravi vestiți cu care lucrase și pe care-i pomenea mereu cu evlavie − Dragoș Coman, Ion, Sofronie, Matieș, Ignat, Gligorie, Gavriil ieromonahul și Stamatello Cotronas − Toma îndrăgea îndeosebi scenele despre moarte și viața de apoi. De aceea, cu puterea rugăciunii și cu mare dăruire, îi ieșeau tare frumoase scenele de Apocalips, mai ales Asediul Constantinopolului, unde, în locul perșilor, îi zugrăvise pe turcii care-l cuceriseră mult mai târziu, și Judecata de Apoi, unde migălise greu din pensule râul de foc, dracii, fiara și mântuirea celui drept. Pictorul venise cu nevasta și cu singurul său fiu, Radu, un flăcău de numai șaisprezece ani care-l ajuta cu folos și care părea să-i fi furat deja meșteșugul.
Al doilea meșter, tâmplarul David, fusese adus pentru schele, rame, strane și alte piese de mobilier. Ridicase cele mai trainice podețuri și scări în jurul bisericii până sus, la streașină, le cioplise din grinzi mari de stejar și le prinsese cu sârme, scoabe și piroane groase de fier, putea sta pe ele fără griji o armată întreagă de zugravi, tropăind fără să le clatine. Tâmplarul era încă tânăr, nu apucase să se însoare, așa că locuia singur în chilie, lângă o magazie unde-și adusese sculele trebuincioase. Obișnuit să stea deoparte și să nu vorbească prea des cu lumea, viața îi era mai puțin cunoscută decât a celorlalți lucrători. Toader Bubuiog îl îndrăgise așa, uscat, deșirat și tăcut cum era, îi cerea el însuși adesea sfatul și-i plăcea că, în ciuda tinereții, vorbea apăsat, sigur, ca și cum știa că vorbele sale se vor împlini. Purta părul lung tăiat pe umeri, barba neagră, bogată și-o lua din foarfece aproape de obraz, să nu-l împiedice la lucru, să prindă așchii ori rumeguș. Se-ncălța cu cizme, nu cu opinci, purta fes simplu, călugăresc, și haine strâmte, să nu-i fluture printre rindele și dălți. Șorțu-i căzut în cute pe trupul slab era din piele de porc, legat la spate și la gât cu șnururi roșii. Între alte vorbe stranii de care boierul Bubuiog făcuse haz, David spusese, de pildă, că-l vede curând pe ieromonahul Grigorie Roșca, vestitul egumen de la Probota, ca mitropolit în locul lui Teofan, că turcii lui Soliman vor ajunge-n Suceava în numai câțiva ani, făcând prăpăd și mare supărare domnitorului, și că cea mai frumoasă Judecată de Apoi din Moldova nu se va zugrăvi pe pereții Humorului, oricâți bani va primi Toma pentru asta. Era aproape singurul dintre cei tocmiți care era văzut la toate slujbele din mănăstire și se împrietenise cu pictorul, își admirau des lucrările și se trăgeau, adesea, deoparte, în vreun colț al curții, ca să se uite pe suluri cu desene și să închipuiască planuri pentru ce-ar mai trebui făcut, ici-colo, pe pereți și-năuntrul bisericii.
Cartea este disponibilă pe elefant.ro şi pe site-ul editurii.
Adrian G. Romila (n. 29.09.1974, Piatra-Neamț) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Al.I. Cuza” din Iași și un doctorat în antropologie și folclor. A publicat: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (2009, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (eseuri, 2010); În drum spre sud. Roman de aventură (2012, Premiul pentru Proză al USR, nominalizat la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași, un fragment din roman a fost selectat în Anthology of Contemporary Prose from Iași, FILIT, 2013); Radio în zăpadă (povestiri, 2014); Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (eseu, 2015); Mici schimbări în viață (povestiri, 2016); Zeppelin (roman, 2017, premiat de USR sub titulatura „Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la „Scriitorul anului 2017”). A contribuit cu texte în antologiile Editurii Polirom: Cartea copilăriilor (2016), Scriitori la poliție (2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (2017). Publică frecvent eseuri, povestiri și cronici literare în reviste „pe hîrtie” și pe internet. Este redactor la trimestrialul cultural Conta, editat la Piatra-Neamț.
scrie un comentariu