La capătul vieții, Frida Kahlo, de la a cărei moarte s-au împlinit anul acesta 68 de ani, nota în jurnalul său că speră ca sfârșitul să fie plin de bucurie. Ce a putut transfigura fetița băiețoasă, plină de esență, vitalitate și nonconformism în ființa care se grăbea, la numai 47 de ani, să părăsească această viață sperând să nu se mai întoarcă nicicând?! Care dintre cele două accidente care i-au marcat viața să fi fost responsabil de această tragică metamorfoză? Cel în care un autobuz i-a distrus corpul sau celălalt: Diego Rivera, marea și irepetabila dragoste a Fridei Kahlo, extazul și agonia ei?
Slavenka Drakulić, jurnalista, romanciera și eseista de origine croată, ale cărei lucrări despre feminism, comunism și post-comunism au fost traduse în numeroase limbi, transformând-o într-unul dintre cei mai importanți scriitori din fostul bloc socialist, ne propune o profundă meditație asupra durerii (sugerată inclusiv prin intermediul metaforei din titlu, „Patul Fridei”) și a sensului ei în raport cu creativitatea.
După „Dora și Minotaurul. Viața mea cu Picasso”, pe care l-am perceput ca pe un strigăt narativ peste generații al Dorei Maar, artista-fotograf damnată să-l iubească pe Picasso, scriitoarea croată ne invită la o altă călătorie ficțională, într-un univers lăuntric la fel de zbuciumat. „Patul Fridei” este o carte sumbră, grea de emoții dureroase, care vorbește despre talent, dragoste și destin. Dar mai presus de toate, ne vorbește despre durere și natura ei intraductibilă. Despre suferință și felul în care aceasta poate fi sublimată prin artă.
Scrisă pe două tonalități, una confesivă, de tipul „eu”, și una descriptiv-auctorială, de genul „ea”, menite să redea atât vocea interioară a personajului, cât și aparența ei exterioară, cartea Slavenkăi Drakulić gravitează în jurul a două axe narative principale: relația anevoioasă cu propriul corp, devenit doar un receptacul al suferinței după accidentul în care bara unui autobuz i-a traversat bazinul și relația cu Diego Rivera, „Maestro”, cel ce i-a fost mentor artistic și soț. Acestor planuri li se alătură cadre secundare ce conturează diverse alte Fride – fiica Donei Matilde și a lui Guillermo Kahlo, activista politică ori amanta lui Troțki.
Subtilitatea înțelegerii artistice a Slavenkăi Drakulić rezidă în empatia pe care o are pentru personajele sale: ca și în cazul Dorei Maar, ale cărei sfâșieri interioare pricinuite de relația chinuitoare cu Picasso sensibilizează orice cititor, și pentru Frida Kahlo autoarea are un ochi atent ce a captat contrastele vieții unui artist deopotrivă talentat și excentric, plin de vitalitate, dar condamnat la suferință, voluntar, dar și orbit de iubire.
Bătălia cu propria infirmitate, corporalitatea traumatică, devenită autoexploratorie și instrumentalizată ca sursă a inspirației artistice este corolarul metamorfozării artistice a Fridei – de la pupila lui Diego Rivera, la soția decorativă și, finalmente, la artista matură, care învinge boala prin pictură, capabilă să trăiască de pe urma artei sale, având recunoașterea mondială la care nici măcar nu visase.
Iubitorii artei Fridei Kahlo vor găsi, probabil, foarte oportune inserțiile explicative despre sensurile lucrărilor sale, ce vin să completeze tabloul Fridei, așa cum ne-o zugrăvește Slavenka Drakulić, și care ne revelează un artist a cărui simțire patriotică (dragostea necondiționată față de Mexic, portul său popular și tradițiile sale culturale) se împletește cu voința imbatabilă, cu pofta de viață și cu neostoita nevoie de iubire. Un pictor care nu și-a trădat crezul artistic lingușindu-și privitorii și pentru care arta a fost, mai degrabă, o formă terapeutică de exhibare a răului interior, decât de întrupare a esteticului, în sensul frumosului clasic.
Slavenka Drakulić „Patul Fridei”, Editura Pandora M, anul publicării: 2022, traducere: Octavia Nedelcu, nr. pagini: 192
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
scrie un comentariu