Poţi să nu fi citit „Sfârşitul lui Eddy Bellegueule” şi să înţelegi cât de adânc se duce Édouard Louis cu proza lui autobiografică. Iar dacă prima lui carte era despre descoperirea homosexualităţii şi despre modul în care aceasta este dezvăluită familiei lui, aici, în „O istorie a violenţei”, scriitorul francez despică povestea unei seri tragice şi a consecinţelor ei.
Într-un 24 decembrie, întorcându-se acasă după ce şi-a vizitat nişte prieteni, el este acostat de un tip, aparent arab, dar numai în aparenţă aşa, care-l duce cu vorba şi-l convinge să-l invite la el (după care urmează un viol şi o tentativă de omor). Pe cât de simplă, naraţiunea asta este pe atât de detaliată şi de atent construită încât empatia cu cel care păţeşte tragedia ajunge până la identificare.
Cum să te laşi convins în numai câteva minute să inviţi la tine un necunoscut? Cât de credul să fii, cât de uşor de păcălit?
Édouard Louis (îşi) explică totul mergând pe două linii întrepătrunse: pe de o parte propria confesiune – din care fac parte şi vizitele la spital, şi cele de la poliţie, şi pe de altă parte monologul surorii lui, Clara, în faţa cumnatului (la care el asistă de după o uşă şi care presupune o redare a faptelor la persoana a treia, dar şi o filtrare prin prisma amintirilor surorii).
Permanent, Édouard Louis se postează între sentimentul predestinării şi cel al remuşcărilor că nu a fost capabil să identifice mai din timp impostura agresorului.
„…ştiu că dacă nimic nu s-ar fi întâmplat în acea seară, totul s-ar fi petrecut mai târziu, mai mult sau mai puţin la fel, şi că ce s-a întâmplat a fost doar o fatalitate geografică.”
Povestind evenimentele, Édouard Louis le retrăieşte, însă are pragurile lui de suportabilitate, momente în care numai scrisul îi oferă paranteza de libertate pentru a fi el însuşi. Surorii lui nu îi poate spune totul, de ruşine. Faţă de cei de la poliţie este reticent, de teama ca nu cumva toată mărturia să i se întoarcă împotrivă şi de ruşine. Aceasta este o lume în care a spune totul a ajuns să însemne că eşti slab. Iar Édouard Louis nu mai vrea să pară slab încă o dată. El spune că e uşor să te obişnuieşti cu frica, însă ruşinea este cea care vine după tine, care nu-ţi dă pace oricât de departe ai vrea să fugi.
„…sunt sfâşiat între ruşinea de a fi ca toată lumea şi uşurarea de a nu fi anormal.”
Până la urmă, romanul autobiografic al lui Édouard Louis este despre cum ajungi să fii prizonier în propria viaţă şi despre predestinare. Este la un moment dat o zicere cu care rămâi:
„…autismul celor care vor să uite trecutul este la fel de teribil ca autismul celor care sunt obsedaţi de acest trecut…”
Sigur, e puţin scoasă din context, dar se înţelege clar faptul că, deşi scrisul caută o soluţie, soluţia este imposibilă şi viaţa rămâne aşa cum a fost dată. Poate că scrisul ţi-o arată într-un anume fel, însă nimic nu te salvează de ruşinea trecutului, care vine după tine precum umbra.
Édouard Louis, „O istorie a violenţei”, Editura Litera, anul publicării: 2019, traducere: Alexandru Matei, nr. pagini: 256
Cartea este disponibilă pe libris.ro şi pe site-ul editurii.
scrie un comentariu