Nici negustor, nici matematician, „doar” scriitor, Cătălin Mihuleac este, printre altele, autorul unui roman despre un episod istoric sensibil: pogromul de la Iaşi, din iunie 1941. O poftire la „un minut de meditaţie, un minut de modestie şi de înţelegere între oameni”.
Comicul, conservant literar
– V-aţi întors recent de la Târgul de Carte de la Ierusalim. Ce le-aţi spus cititorilor din Israel despre „America de peste pogrom”?
– În primul rând că este o carte cu demnitate, care nu-şi cerşeşte cititorii. Şi că se adresează mai cu seamă tinerilor – creştinilor, evreilor sau ateilor – ale căror suflete pot fi încă modelate.
De aceea, am şi gândit o parte mai modernă, mai comercială, în construcţia romanului. O parte tratată în registru predominant comic, cu un limbaj mai colorat.
– Este comicul garanţia unei receptări mai largi a unei opere literare?
– Cu siguranţă. Dar comicul este, în primul rând, un foarte bun conservant literar. Folosit cu măsură, desigur, asigură o prospeţime fără vârstă.
– Când aţi scris „America de peste pogrom”, v-aţi gândit la pogrom ca la o temă bună pentru export? Că, scriind despre aşa ceva, aţi putea stârni reacţii „internaţionale”? Sau că s-ar vinde bine?
– Nu, nu posed însuşirile caracteristice unui negustor… M-am gândit la pogromul de la Iaşi, din iunie 1941, ca la o temă sensibilă, care poate stârni un larg interes uman. Am fost conştient că e un subiect fragil: ofertant pentru un scriitor, dar totodată foarte uşor de ratat. Un subiect care mă aştepta, într-un fel.
– De altfel, o astfel de temă v-a expus riscului de a fi identificat drept un apărător al evreilor şi inclus de antisemiţi în aceeaşi tabără. Aţi luat în calcul şi acest aspect?
– Mă suspectaţi de prea multe calcule. Nu sunt negustor, nu sunt nici matematician. Că veni vorba, pe antisemiţii români i-aş invita într-o excursie în Israel, să ia cunoştinţă de miracolul economic ridicat din deşert şi să-l compare cu „miracolul” economic din România ultimului sfert de secol.
Marii antisemiţi români – A.C. Cuza, Zelea-Codreanu, profesorul Paulescu, Antonescu ş.a. – afirmau că poporul nostru nu s-a putut dezvolta, pentru că a fost ţinut sub cizma iudaică. Poftim, de-un timp România nu mai are evrei, dar dezvoltarea visată de ei tot n-o văd.
Consumul scriitorului, tratat ca un gunoi
– Spuneaţi, într-un interviu din „Suplimentul de cultură”, că scrisul la acest roman v-a slăbit sistemul imunitar. Chiar atât de tare consumă literatura? Sau sunteţi un caz „special”?
– Cine a citit cartea, înţelege că nu a putut fi concepută fluierând sau ţinând un firicel de iarbă în colţul gurii. „America de peste pogrom” este o carte care îl conduce pe cititor prin toate stările posibile. Şi îl consumă, în aceeaşi măsură în care m-a consumat şi pe mine, în cele 14 luni de scris frază cu frază, pagină cu pagină, capitol cu capitol.
– Aţi suferit din cauza cuvintelor şi altfel, fiind concediat de la revista „Convorbiri Literare”. L-aţi criticat pe primarul Iaşului, care era prieten cu redactorul-şef… Cum v-a afectat, în intimitatea scrisului, acel episod?
– Sufletul celui dedicat creaţiei artistice este foarte uşor de rănit. Iar eu – ohoho! – am tot încasat-o. Am fost concediat din mai multe locuri, nu doar de la „Convorbiri Literare”. Am fost dat afară de la ziarul „Adevărul”, stăpânit pe atunci de Patriciu, apoi de la ziarul „Curentul”, stăpânit de unul dintre oamenii de casă ai Elenei Udrea… Gândiţi-vă ce a fost în sufletul meu, fiind tratat sistematic ca un gunoi.
De la „Adevărul” am fost concediat pentru că în rubrica mea mă exprimam cam prea liber, după normele ruseşti impuse de marele „apărător al libertăţii de expresie” Dinu Patriciu. Culmea e că m-a azvârlit pe uşă un evreu, Adrian Halpert, directorul editorial. Cu toate astea, nu am devenit antisemit.
Am scris romanul acesta într-o stare de descurajare totală, fără niciun sprijin de la nimeni, nici măcar de la Comunitatea Evreiască din Iaşi.
Aici, nu poţi umbla cu fofârlica!
– Am găsit multe pasaje în „America de peste pogrom” care m-au lăsat fără cuvinte. Între ele: operaţiile de cezariană ale doctorului Oxenberg, poezia recitată ofiţerului neamţ de fetiţa Golda, pentru a-şi salva viaţa, transportul mizerabil al evreilor cu trenurile de vite, scena violului şi atâtea altele… Sunt astfel de situaţii mai dificil de scris?
– Bineînţeles. Aceste fragmente pretind o implicare totală a autorului. În scrierea lor intervine cu adevărat harul de creator. Şi tocmai asemenea fragmente sunt cel mai uşor de ruinat, dacă umbli cu fofârlica sau nu eşti înzestrat cu talent.
– Sunt şi unele pagini cu o amprentă puternică de documentar istoric. Dincolo de povestea în sine, care prinde atât România de la jumătatea secolului trecut cât şi America recentă, cu acei vânzători de haine second-hand, faptul că aţi inserat foarte multe date istorice îi conferă cărţii şi o tentă de studiu, nu doar de ficţiune. Cum aţi documentat aceste zone şi cât de atent aţi fost să nu intraţi „în gura istoricilor”, atât de vigilenţi când vine vorba de detalii?
– Partea istorică a necesitat o muncă de documentare foarte aspră, depusă în colbul arhivelor, între hârţoage. Am căutat acte, am sortat şi comparat permanent… Am încercat să-mi formez propria imagine despre atmosfera din acea vreme, despre ura rasială care nu contenea o secundă, fie că era vorba de Universitate sau de piaţa agro-alimentară.
Teodoreanu, protejatul lui Sadoveanu
– Ionel Teodoreanu – antisemit. Astăzi, ar face de-un breaking news… De ce aţi considerat oportun un astfel de „amănunt” în complexitatea poveştii?
– Marii antisemiţi din Baroul de Avocaţi Iaşi au plătit cu ani grei de puşcărie pentru incitarea la violenţă împotriva colegilor evrei. Teodoreanu s-a fofilat, pentru că a fost protejat de prietenul său Sadoveanu.
Lui Suzy Bernstein – personaj principal din carte şi mare iubitoare a literaturii lui Teodoreanu – nu i se pare corect, când află asta. Nici mie, dacă mă întrebaţi.
Patriotismul de tinichea şi factorii care ne-au dezbinat
– În 2012, aţi publicat „Aventurile unui gentleman bolşevic”, un roman suprarealist despre cum ştie sistemul să se impună. Pictorului nonconformist Emil Faure, printr-o forţă credibilă literar, i se micşorează locuinţa până ajunge cât un pachet de unt şi este eliminată prin ţevile de canalizare.
– Asta s-a întâmplat şi cu povestea pogromului: privită cu indiferenţă, a devenit tot mai insignifiantă şi s-a scurs pe canalele uitării. Patriotismul nostru de tinichea ne face să mototolim paginile care nu ne convin din istorie, în loc să ni le asumăm cu bărbăţie.
– Până când, iată, apare cineva şi reface locuinţa poveştii, una adevărată, din păcate. A fost în intenţia dumneavoastră această, să-i zicem, recuperare?
– Nu, nu sunt un recuperator, cu atât mai puţin unul istoric.
În lumea de azi, tot mai zdruncinată de ură, tot mai însângerată, eu nu fac decât să propun un minut de meditaţie. Un minut de meditaţie, un minut de modestie şi de înţelegere între oameni. Atâţia factori ne-au dezbinat în decursul veacurilor… Iar religia este, din păcate, cel mai important dintre aceşti factori.
– Vă mulţumesc reacţiile de până acum la adresa romanului? Vă aşteptaţi la vreun premiu, la vreun „Opera Omnia”?
– Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când scriu nu stau cu gândul la premiile care eventual mă aşteaptă după colţ. Nici după ce termin de scris nu mă gândesc la ele.
Repet ce-am zis la începutul discuţiei noastre: „America de peste pogrom” este o carte cu demnitate. Ea nu cerşeşte cititori, cum nu cerşeşte aprecieri critice sau premii de vreun fel sau altul.
Premiul jinduit de mine e să aflu că romanul e tot mai iubit de cei care îl citesc.
Cătălin Mihuleac este prozator şi dramaturg. I-au fost tipărite mai multe cărţi de proză scurtă şi romane, ultimele trei sub egida Editurii „Cartea Românească”: Zece povestiri multilateral dezvoltate (2010) şi romanele Aventurile unui gentleman bolşevic (2012) şi America de peste pogrom (2014).
Din apariţiile anterioare, amintim volumele de povestiri Titlu neprecizat şi Ratarea unui setter, ambele publicate la Editura „Polirom”, în anii 1999 şi 2004.
Unele povestiri scrise de Cătălin Mihuleac au apărut în antologii naţionale şi internaţionale de proză scurtă. A susţinut totodată lecturi publice, cu diferite prilejuri, la Paris, Praga, Viena etc.
În paralel cu activitatea de prozator, Cătălin Mihuleac a scris piese de teatru. Câteva dintre acestea au fost reprezentate scenic sau au beneficiat de spectacole-lectură, în ţară şi străinătate.
Ca un tribut plătit tinereţii sale ziaristice, Cătălin Mihuleac şi-a susţinut doctoratul în filologie, cu o temă aleasă de pe graniţa dintre jurnalism şi literatură. Teza sa, intitulată Pamfletul şi tableta. Jurnalism sau literatură?, a fost publicată la „Editura Universităţii Al. I. Cuza” din Iaşi, în anul 2009.
scrie un comentariu