lumea ta / carnea mea / oasele noastre devin, în recentul volum de poezie semnat de către Andrei Novac, cele trei puncte cardinale ale unei senzorialități alerte. Poezia sa ne dezvăluie o confesiune răvășitoare despre o existență orientată dincolo de aparențele faptice, dincolo de povara simțurilor, a memoriei, uneori cameleonice, a melanjului confuz dintre gesturi și fapte.
Lumea pare a respira un aer de stranietate, datorită intensificării unor fluxuri de mișcări, gânduri sau apropieri, care trădează destulă, puternică și pulsatilă sensibilitate generată de un motor sinestezic, inepuizabil:
„respir frumusețea ta până la capătul ei,/ mă țin cu dinții de toate distanțele dintre noi,/ așteptările se adună în timp” (frumusețe)
sau
„un ritm cardiac care oprește/ toți fluturii, toate negările,/ îmbătrânirea cărnii noastre,/ o singurătate controlată,/ eu exist pe o scară cu mai multe trepte/ pe care ne întâlnim, râdem,/ uităm” (lucruri despre mine)
Faptul care individualizează discursul este tocmai reciclarea insolită a evenimențialului și obținerea unor forme de viață, cum spune poetul într-un text, stranii și pulsatile, ca niște bucăți de meteoriți care ar pica, din senin, pe pământ, evidențiindu-se imediat de restul naturii. Aceste forme dotate cu propriul lor palpit existențial amplifică, la nivelul unui expresionism tulburător și agresiv, plin de șoc și confuzie, orice trăire, experiență sau simțire:
„sensibilitatea mea străbate străzile,/ rupe din mine toate sursele de lumină,/ respiră sacadat toate vibrațiile fiecărei aglomerații/ fără să poată trece de noi” (sensibilitate)
O barieră apare totuși între o anumită asimilare a concretului și ființa copleșită de ansamblul imaginilor și al trăirilor, cu forța de neoprit a căderii unei cascade:
„în tine/ nu se face niciodată noapte,/ și, cu toate acestea,/ tot carnavalul citadin se ascunde” (carnaval interior)
sau
„carnea mea se descompune în bulgări verzi,/ în fiecare zi și în fiecare noapte,/ la fel de reci,/ la fel de calzi” (liniște/tăcere)
sau
„sensul fiecărei neliniști/ ca un sunet spart/ în bucăți egale de lumină și timp,/ șansa noastră se balansează continuu,/ are același gust/ și aceleași stări” (prin mine)
Totul în jur pare a respira o intensă și arzătoare senzorialitate. Putem vorbi chiar și de existența, în majoritatea poemelor, a unui expresionism senzorial, surprins în secvențe, când tăioase, când candide. Lumea este cuprinsă de scurtcircuitul frenetic al unor energii care permeabilizează rigidul sau liniaritatea din jur, mult prea înăbușitoare. Se derulează o serie de secvențe ce dau tonul unei senzorialități, când revoltate, când resemnate, în orice caz, pline de impulsuri ireale și de pulsiuni onirice:
„viața noastră a fost cel mai scurt zâmbet,/ cea mai scurtă luptă,/ ca un pumn de carne arsă la soare/ înainte de culcare” (în unele parcuri și unele intersecții)
sau
„între pereții fiecărei ninsori/ te așezi cu frică,/ pui totul cap la cap,/ dai foc tuturor mișcărilor sociale,/ ai voie să uiți,/ singurătatea nu o să treacă niciodată,/ găleți de apă vărsate peste pielea/ celor mai frumoase femei/ ascunse între pereții acelorași neliniști” (ninsori)
Se ajunge la un cumul tensionat de stări, simțuri, păreri, care se combină și redau, abstract și vivant, în același timp, tabloul unei realități dinamic-senzoriale, fragile și disipate. Astfel, dilatarea, freamătul, nestatornicia, într-un cuvânt, a gesturilor, faptelor, corpurilor, în ultimă instanță, sunt elementele recurente ale unei coregrafii senzoriale, aparte, de-un histrionism neliniștitor:
„nimeni nu dansează,/ brațele sunt întinse pe lângă corp,/ noi suntem formați din două lumi,/ lumea noastră exterioară/ respiră prin pielea noastră,/ urmele articulează/ senzațiile de cald sau de frig,/ de ură sau de iubire,/ spațiile se dilată/ și corpurile freamătă,/ se opresc din orice mișcare./ ochii sunt singurul câmp de luptă” (carnaval exterior)
Senzația de sincopă afectivă, de pierdere a unui ritm al normalității, toate acestea dezvăluie o ambianță plină de neliniște și de primejdie. Totul pare să o apuce într-o direcție incertă a unui univers incomplet, alcătuit din resturi sau urme, care, în schimb, încă palpită de un simț ascuns, de-format, al unității și al coerenței pierdute:
„aici am iubit și am plâns/ fără să intuim niciodată ritmul,/ umbre avide de apă,/ aici am uitat să venim/ să ne camuflăm în tăcere/ într-o primăvară uluitoare,/ aici am înțeles că frumusețea/ este născută de frumusețe,/ lumile tale ascunse în lumile mele/ devin permanent transparente” (către lumi)
Uneori, luciditatea este cea care restabilește coordonatele unui echilibru cândva pierdut. Însă, o face, cu prețul unei noi răscoliri interioare, pline de o ardență elegiacă ce surprinde decorul unei lumi zbuciumate, unde toate elementele pendulează aleatoriu și haotic între dezrădăcinare și delir, între angoasă și crepuscul:
„după ce toate au trecut,/ eu am devenit mai lucid,/ nu știu cum am reușit,/ toate s-au transformat,/ toate sentimentele contorsionate/ în mine s-au trezit,/ prea multe lacrimi,/ prea multă așteptare/ asta a fost viața noastră” (despre tot)
sau
„căutam stadionul după stâlpii de la nocturnă,/ sensul meu a fost să forțez totul,/ până la lacrimi,/ era sărbătoare,/ cerul închidea/ tristețea cu violență” (un oraș cu străzi paralele)
Lumea din jur, tentaculară și spectaculară, un amalgam de ludism și paroxism, de erotism compulsiv și de supralicitare dureroasă a unor dimensiuni mult prea contondente sau doar stridente, este surprinsă în poezia lui Andrei Novac, în toată splendoarea ei… nevralgică.
Andrei Novac, „lumea ta / carnea mea / oasele noastre”, Editura Litera, anul publicării: 2022, nr. pagini: 128
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Justin Kauffman / Unsplash
scrie un comentariu