După Escroc SRL (2013) şi Liftul (2019), ambele apărute la Humanitas, Cornel Bălan a publicat, la sfârşit de 2020, romanul Ultima armată. Acum, editura care îl „găzduieşte” este Casa de Pariuri Literare, iar aceasta este numai una dintre chestiunile pe seama cărora mi-am propus să discutăm.
Un roman despre serviciul militar, având printre protagonişti un scriitor aspirant. Eu l-am citit ca pe unul autobiografic. Am greşit?
Ca să-ți răspund la întrebarea asta, cred că ar trebui să recitesc și să văd cam ce procent din roman e scris din perspectiva lui Cristian, pentru că ai dreptate, eu sunt reprezentat acolo prin el. Replicile lui sunt ale mele, modul lui de a se frustra (constructiv, căutând soluții) și mai ales comportamentul. Dar am mai retușat unele personaje oferindu-le chestii care îmi aparțineau tot mie. Ca să-ți dau un exemplu, Paul, pe care în realitate îl chema Adi și chiar era băiat de primar din Moldova Nouă, nu era deloc sportiv. Arte marțiale tot eu făceam seara în sala de sport a unității, nu Adi, iar scena de cafteală pe care i-o atribui lui a avut loc de fapt între mine și un cocalar din Vâlcea care m-a provocat. În realitate și cu Milu am făcut un sparring „din joacă” (păstram două perechi de mănuși de box în lada aia de lemn) și bănuindu-l că el era cel care îmi furase scrisoarea de dragoste din vestiar, i-am învinețit un pic ochiul. Nu s-a supărat deloc cum, la fel, tot el mă provocase pe mine, nu eu pe el. Milu era un simpatic, nu știu cum apare cititorilor.
Pe de altă parte este totuși prea multă ficțiune în romanul ăsta ca să pot spune cu mîna pe inimă că e autobiografic.
Așa cum probabil ai observat ca cititor al primului meu roman, Escroc SRL, în Ultima armată am dezvoltat un capitol de acolo, am reînviat personajele ca să zic așa. Nici măcar nu le-am schimbat numele. Dar nici măcar capitolul din Escroc SRL nu este 100% autobiografic cum acolo acțiunea se petrecea în 1989, iar eu am făcut armata în 1997. Iar Ultima armată se petrece în 2006, corect?
Îți dai și tu seama că în 23 de ani am uitat ce vorbeam în permisie, la o bere cu camarazii mei. Toate dialogurile sunt recreate de mine, bineînțeles inventate. Iar autobiografie ar însemna informații redate cât mai exact, așa cum s-au întâmplat. Există o groază de dialog şi majoritatea e fictiv.
În procesul scrisului, în mare parte accesăm trei tipuri de informație înmagazinată în memoria noastră: întâmplări trăite, întâmplări povestite de alții sau lucruri citite, văzute la televizor, etc. Un lucru e clar. În Ultima armată doar discursul ministrului apărării e de fapt un discurs găsit în ziare (și adaptat de mine) al ministrului agriculturii, Daea, în exercițiul funcției pe vremea când scriam eu la roman. Iar replica „avem o armată mică, dar viguroasă” aparține ministrului apărării din Republica Moldova, dar nu mă întreba care, din ce an.
Dacă romanul nu are succes, parcă simți mai acut că e și vina ta atunci când te implici mai mult la apariția „operei”.
Ultima armată apare la Casa de Pariuri Literare, după ce Liftul (2019) şi Escroc SRL (2013) au fost incluse în portofoliul Humanitas. Este romanul acesta nou şi un pariu literar pentru tine, o încercare de a câştiga noi cititori?
Ai intuit bine, este și o încercare de a câștiga vizibilitate, dar poate și vremurile m-au condus în direcția asta. Permite-mi să dezvolt un pic răspunsul. Ca scriitor român nu ai prea multe opțiuni, vreau să spun nu ai cum să fii publicat și să iei Booker Prize 2020 după ce ai fost refuzat de 32 de ori (!), cum a fost „Shugie Bain”. Ori eu aveam vreo două opțiuni „bune”, Humanitas și Paralela 45, la care am renunţat din diverse motive. De la Polirom și de la Nemira am „încasat” câte trei refuzuri pe trei manuscrise diferite, adică și dacă mi-ar da Mircea Cărtărescu un manuscris de-al lui și aș scrie Cornel Bălan, pun pariu pe orice că aș lua „reject”. Așa am ajuns să intru în tratative cu Cristian Cosma de la CDPL. Procesul de editare și comunicare e mai satisfăcător cu o editură mai mică, se pune cont mai mult pe sugestiile tale și ești implicat direct, zi de zi, în procesul de editare/corectură. La Humanitas îmi plac foarte mult coperțile celor două romane, dar la CDPL chiar eu am ales coperta și trailerul de carte, ambele creații ale lui Mihai Victus. Și nu există nimeni mai talentat ca el în așa ceva în România. Dacă romanul nu are succes, parcă simți mai acut că e și vina ta atunci când te implici mai mult la apariția „operei”.
Cred că din nefericire pentru mine sunt perceput ca „bad boy”, probabil din cauza editorialelor mele din Liternautica, dar chiar și așa enervant și nesuferit cum sunt am trei romane la activ. Sper să fac o prestație acceptabilă cu Ultima armată. Acceptabil însemnând să epuizez stocul și să obțin și eu prima cronică scrisă de un critic profesionist. Până acum nu am așa ceva, deși nu pricep cum te poți numi critic literar fără să fii curios cum scrie unul care a câștigat un concurs de debut roman Humanitas? Apropo, am văzut pe pagina FB a unui critic, nu știu la ce topuri se lucra acum, ceva gen „cele mai importante cărți ale lui 2020” și Ultima armată nici măcar nu era considerat pentru că na, a apărut în decembrie, iar organizatorii se grăbesc foarte tare să scoată topul. Pentru aparițiile din decembrie nu cred că au avut timp. 🙂
Eu am trimis romanul la un concurs independent, Cristian Săileanu. Nu au treabă cu USR și cu cercurile de pe la noi, nu îi cunosc și nici ei pe mine. La oamenii ăștia data limită pentru aparițiile din 2020 este 31 martie 2021, iar verdictul prin iunie. Un top în ianuarie sau februarie mi se pare non-sens. Când ar avea timp juriul să citească?
Revenind la întrebarea ta, voi continua să încerc să câștig cititori noi, dar și să demonstrez că sunt unul dintre cei mai versatili scriitori români la ora asta pentru că următoarea mea carte (sper să apară în 2021) va fi o colecție de povestiri science fiction, iar provocarea pentru 2022 va fi un roman pentru adolescenți din care am scris cinci capitole. Ca să recapitulez ce ar însemna asta. De la falsă autobiografie (Escroc SRL) la stilul kafkaesque din Liftul, sau psihedelic, cum vrei să-l numim, la roman social narat la persoana a treia (Ultima armată) apoi SF urmat de proză pentru adolescenți. Până acum nu am acoperit doar la roman istoric și proză erotică J. Ideea e că, vrând-nevrând, pentru Artificial voi contacta o editură care publică SF, apoi o alta specializată pe proză pentru copii pentru Orășelul copiilor.
Aş zice că ai bifat câte ceva din proza erotică şi până acum. ? Chiar şi în Ultima armată. Nostalgici sau nu, cititorii acestui roman vor descoperi o armată necosmetizată, pe care poate o ştiu deja din propria experienţă ori din filmele americane (sau româneşti – să ne amintim de Terminus Paradis). Cei care nu au avut „şansa” de a fi şlefuiţi de armată vor afla, cu siguranţă, şi lucruri noi. Vor fi amuzaţi, poate şi şocaţi, de ce se poate petrece între zidurile unei unităţi militare ori de ce încrengături pot apărea între ofiţeri, militari în termen (fie el şi redus) şi femei. Pentru cine e cartea aceasta: pentru foştii tăi colegi, pentru cei care nu au „făcut” armata sau pentru tine, ca un soi de self-treatment?
Îmi place că ai menţionat Terminus Paradis, dar mai corect e să spunem Amantul Colivăresei, ca să rămânem în zona literaturii. Cartea asta am cumpărat-o de două ori. Odată ca e-book, dar nu am reușit să deschid fișierul și nu m-am mai complicat să văd care era problema, iar apoi am luat-o fizic pentru că voiam neapărat să o citesc. Cînd scrii pe un subiect mai deosebit vrei să te asiguri că nu „nimerești” pe ceva deja publicat. Am recitit Orașul și câinii de Llosa, Cine l-a ucis pe Palomino Molero tot de el, precum și Catch-22. Eu zic că Ultima armată stă în picioare. Am alt stil și altă perspectivă. Ca idee, personajele armatei „mele” sunt blocate într-o procedură stupidă, birocratică, asemeni lui K. din Procesul, ceea ce e diferit de toate celelalte romane menționate mai sus. Nu există recompensă (un certificat care ți-ar asigura un serviciu pe viață ca în Orașul și câinii), nu există datorie morală față de patrie pentru că nu e stare de război și toată armata aia e o mascaradă – oricum din perspectiva aderării la NATO nu va conta! Mai mult, e democrație și libertate, deci deloc situația din Amantul Colivăresei (cu acțiunea în comunism).
Cartea asta, ca toate cărțile mele, a fost scrisă în primul rând pentru mine. Sper să ajung destul de senil spre bătrânețe încât să uit tot ce am scris în ele. Mi-ar plăcea să le pot citi ca și cum au fost scrise de altă persoană, pentru că, evident, sunt exact pe gustul meu J. Acum nu le pot citi pentru că efectiv le știu pe dinafară, pagină cu pagină. Am pagini recitite de 50 de ori pe puțin.
Dar, cum poți vedea în dedicație, am scris-o și pentru unchiul meu, fratele mamei. Un om cu o personalitate deosebită și cu o experiență de viață incredibilă, dar mai ales un mare povestitor.
Oricât aș spune aici din politețe sau ca să atrag cititori că am scris-o pentru ei, adevărul e că așa cum am răspuns la prima întrebare, mi-era dor de personajele din capitolul acela din Escroc, mi-era dor să le „aud” vorbind iar, să le dezvolt și să văd cum au de gând să se „miște” într-un cadru creat special lor.
La ce piață minusculă avem noi în România, în afară de cazul în care ești puțin grandoman sau dus cu capul, e greu să te gândești că scrii pentru cititori. Avem tiraje de o mie de bucăți la editurile de top. Cititori? Ce cititori!? Avem prieteni, rude, colegi de serviciu, oameni pe care îi rugăm să ne ia cărțile la frunzărit. Glumesc, cred. 🙂
Iar self-treatment, nu, pentru că privind înapoi acum apreciez că am avut această experiență a armatei.
Într-o secvenţă din carte, la o coadă, două bătrâne se dau la o parte ca să-i permită unui militar să avanseze, „spunându-i că cei care apără ţara merită tratament deosebit”. Chiar s-a petrecut aşa ceva în România? Ştiam că numai prin State mai vezi faze de genul ăsta…
Aici m-ai prins, Costi! Am văzut faza asta cu ochii mei în timp ce stăteam la coadă la bancă. În Canada, desigur. Și m-am gândit, pe de o parte, cât de frumos era gestul și pe de alta cât de aberant. Pentru un militar „de birou”… de ce te-ai da la o parte? Exista o singură acțiune militară majoră la care participa Canada (în Afganistan). O misiune sortită eșecului – probabil că știi despre negocierile din prezent cu talibanii –, de ce aș respecta uniforma unei instituții guvernamentale care ia decizii atât de cretine încât trimite efectiv militar la mii de kilometri fără să realizeze că dacă rușii (la doi pași, deci dpdv logistic ce avantaj!) nu au reușit, atunci ei cu atât mai mult nu au vreo șansă. Dar asta e cu totul altă topică. 🙂
Ideea e că m-aș da la o parte în fața unui adevărat erou, cum este, de exemplu, Alexei Navalny. Otrăvit, revenit în țară din patriotism și acum băgat la închisoare de Putin! Pentru omul ăsta sau cauza lui aș dona bani. Sau reporterul din documentarul Youtube despre lemnul furat, realizat de Recorder, tinerelul ăla căruia i se arată o drujbă și i se spune „vezi să nu o scap înspre tine din greșeală”. Acești oameni nu poartă nici o uniformă așa că, din păcate, la o coadă, nu știm să ne dăm la o parte, cum ar merita. Da, îl respect și pe militarul rănit în Afganistan, dar nu pot să nu mă gândesc că din start prezența lui acolo a fost o stupizenie și că probabil s-a dus din considerente materiale – spre deosebire de reporterul Recorder care cu certitudine îl confruntă pe celălalt din patriotism, din dragoste pentru țara noastră. O face în România, neplătit, nu în Afganistan. După mine el e adevăratul erou.
Sunt conștient că totul se poate schimba brusc și pe multe planuri, ceea ce uneori îmi dă o ușoară stare de anxietate.
Nu trecem prin vremuri chiar vesele din cauza pandemiei. Cum te-a influenţat ea, mai ales că eşti de ani buni în Canada? Ţi s-a schimbat rutina de scris în vreun fel?
Pandemia nu m-a afectat deloc. Rutina mi se schimbase dinainte, în sensul că din 2017 luasem hotărârea să nu îmi mai distrug sănătatea scriind aproape în fiecare noapte până târziu, gen unu noaptea. În prezent scriu doar în week-end, mai puțin ca înainte. Am auzit la radio că pandemia a intensificat inegalitatea socială. Toți cei cu joburi bune, în high tech sau care pot fi prestate de la distanță, au avut de câștigat. S-au creat multe joburi în domeniul ăsta. Au avut de pierdut ceilalți, cameristele, lucrători în aeroport, chelneri, vânzătorii în magazine. Așa că nici din perspectiva asta, cel puțin deocamdată, eu nu am fost afectat. Sunt conștient că totul se poate schimba brusc și pe multe planuri, ceea ce uneori îmi dă o ușoară stare de anxietate.
Ai fost sau eşti tentat să faci din pandemie un subiect literar?
Să știi că da, am fost. Uite, am povestirea asta (https://liternautica.com/post-solar-saints/), în care un grup masonic se pregătește de un eveniment gen furtună solară, un fenomen ciclic, real și care fără îndoială o să dea un pic peste cap civilizația noastră data viitoare când va avea loc. Numai că în viziunea mea, ironia sorții, masonii ăștia sunt și ei luați prin surprindere de un cu totul alt eveniment decât cel așteptat de ei: o pandemie. Totuși grupul lor e mult mai pregătit decât, să spunem, niște oameni obișnuiti, ca mine și ca tine. Pot să spun că am o ofertă de publicare de la o editură dacă dezvolt povestirea asta într-un roman. Dar nu am timp…
De la distanţă, vezi altfel lumea literară din România. Dar sunt convins că şi citeşti multă literatură română, mai ales că eşti unul dintre fondatorii Liternautica. Dă-mi, te rog, două-trei nume de scriitori, două-trei titluri pe care i-ai/le-ai descoperit în ultimul timp.
E adevărat că citesc mult dar sunt mai prins de literatura universală. Am comandat a doua carte cât de cât mai cunoscută a lui Ken Kessey (Sometimes a Great Notion) și citesc un roman voluminos de Ludmila Ulitskaya. Știu că nu e ok să recomand nume de colaboratori, dar la capitolul „noutăți literatură română” chiar nu am ce altceva să recomand pentru că nu sunt în temă. Romanul lui Mihai Victus, Fracturi, apărut în 2019 este foarte bun (a ajuns cu toate problemele pandemiei la mine în Canada), am citit unele povestiri de-ale lui Cosmin Leucuța din Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (e și coleg de editură, deci încă un motiv să-l recomand J). Alexandra Niculescu e una dintre cele mai talentate scriitoare ale momentului așa că nu pot să nu recomand cartea ei de povestiri, Kyparissia, de la Litera. Le-am citit pe toate. Și ultimul, dar poate că trebuia să încep cu el din motive de senioritate și nu numai, Radu Părpăuță. Câinele șchiop, apărută în 2020, e recomandată și de Octavian Soviany, deci nu are cum să fie altfel decât bună!
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu