Le-am adresat câtorva scriitori de azi două întrebări legate de rescriere: De câte rescrieri au parte textele dvs. până să le consideraţi bune de publicat? Cât timp alocaţi rescrierii ori refacerii textelor în comparație cu documentarea pentru ele și scrierea lor la prima mână?
Cum am primit unele răspunsuri mai ample decât mă aşteptam, am ales să distribui scriitorii, câte trei, în ordinea primirii textelor.
Dan Stanca: Rescrierea este de fapt o altă scriere
Rescrierea nu e ceva care înseamnă stilizare, adică mai scoatem un cuvânt care nu sună bine, evităm o repetiţie de termeni, mai adăugăm un epitet ca să sporească, cum ar veni spus, expresivitatea. Rescrierea este de fapt o altă scriere şi poţi să mergi până acolo încât ajungi să schimbi tot scheletul cărţii. Desigur, atunci nu mai poţi s-o numeşti rescriere, ci este o nouă scriere. Aş zice că majoritatea autorilor plecând de la prima lor carte sau de la cartea lor cea mai importantă ajung s-o rescrie pe aceasta până la moarte. Fac asta aproape fără să-şi dea seama. De ce? Simplu, deoarece în cartea lor fundamentală sunt strânse toate temele şi obsesiile. Un autor, dacă e autor şi nu un simplu condeier, nu are cum să-şi trădeze bagajul esenţial. El acumulează, dar acumularea adevărată are loc doar dacă se poate converti în conştiinţă, iar aceasta, la rândul ei, capătă impact universal. Nu vin hodoronc-tronc cu o temă nouă care nu mă exprimă, ci e ceva adăugat, artificial, pus anume pentru a dovedi că pot să mă extind şi câştig, chipurile, o arie mai mare de cuprindere. Un autor adevărat nu se extinde pe orizontală, ci pe verticală. Îl tentează abisul sau altitudinea. Aşadar, el aprofundează sau exaltă aceleaşi teme care formează bagajul său genetic. Fără acestea, el nu ar mai fi el, ci un simplu producător de texte, mai slabe sau mai bune, dar la fel de FALSE. Împotriva falsităţii luptă autorul care crede în el însuşi şi în ideile cărora le dă viaţă. Restul e vorbărie. În concluzie, rescrierea este valabilă doar în măsura în care în acest fel autorul urcă sau coboară o treaptă. Obsesiile din tinereţe se regăsesc şi la bătrâneţe, dar într-o altă lumină, ceea ce infirmă clar spusele lui Cioran: „Tot ceea ce ştiu la 60 de ani ştiam şi la 20, 40 de ani pentru o lungă şi inutilă verificare…” De o mie de ori fals…
Şerban Tomşa: Unele cărţi se scriu singure
Orice carte reuşită este un miracol. Poate de aceea G. Călinescu spunea că o carte trebuie să fie lăsată aşa cum a ieşit, ca o entitate vie, care ar fi mutilată de orice intervenţie ulterioară.
Aş face mai întâi distincţia între scrisul de mână şi cel realizat la maşina de scris ori la calculator. Primul e impregnat de energia şi de personalitatea scriitorului, celălalt păstrează o legătură mai slabă cu spiritul care concepe textul. Marquez spunea că dacă ar fi avut de la început o maşină de scris electronic, ar fi scris cărţi mai multe şi mai bune. Realitatea e că stilul său a devenit mai alert, însă comercial cât încape. Cărţile autorilor care scriau cu pana de gâscă erau minuni adevărate. Scriitorul avea de la început limpezite, în cap, acţiunea şi personajele. Totuşi, unii se chinuiau. Rebreanu scria şi rescria de multe ori până se apropia de varianta finală, pe care o transcria frumos, pe un registru liniat. Camil Petrescu făcea nenumărate corecturi, încât ajunsese spaima tipografilor. Eugen Barbu a scris şi rescris Groapa de treisprezece ori. Soţia lui Lev Tolstoi a transcris Război şi pace de şapte ori. Aceluiaşi Barbu i-a luat şase ani să termine Săptămâna nebunilor. Bulgakov a scris Maestrul şi Margareta în zece ani. Un romancier are nevoie de timp şi de răbdare. Dacă scriitorul are o slujbă dificilă, îi este greu să scrie ceva care să rămână.
Ultima mea carte scrisă de mână a fost Gheţarul. A fost copiată la computer de cineva care mi-a lăsat sute de greşeli. Unele au supravieţuit şi celor mai atente corecturi. Aşa că mi-am scris următoarele volume direct la computer, tastând cu… un singur deget: Călugărul Negru, Supraveghetorul şi alte povestiri, Casa noastră cea de toate zilele, Ninge la Iasnaia Poliana. E un efort considerabil. Totuşi, în mod paradoxal, cărţile scrise de mână, cu excepţia Gheţarului, sunt mai slabe decât cele concepute la calculator. Profit de ocazie pentru a mă dezice public de Biblioteca lui Noe şi de Maimuţe în haremul nopţii, care sunt doar nişte exerciţii minore, în vederea scrierii Gheţarului, adevăratul meu debut.
Scriu o carte în cel puţin doi ani. Un an-doi îmi sunt necesari pentru refacerea şi corectarea textului. Până acum am lucrat numai sâmbăta şi duminica, în condiţiile în care am avut un serviciu foarte solicitant. (În urma unor probleme de sănătate, pe viitor voi fi nevoit să scriu doar vara, aşa că perioada se va lungi.) Am rescris Călugărul Negru de trei ori. Repet, folosesc un singur deget. În cazul celorlalte opuri, a fost nevoie numai de modificări minore ori de scoaterea unor pasaje. Din Casa noastră cea de toate zilele am scos douăzeci de capitole. La unele cărţi lucrez mental încă multă vreme după ce acestea au apărut. De aceea rareori, în cazul meu, varianta pe hârtie este şi ultima. Consider că cele mai multe cărţi semnate de mine sunt neterminate. O ediţie nouă ar rezolva problemele.
Un lucru interesant se întâmplă cu povestirile. Acestea ţâşnesc direct din inconştient şi de cele mai multe ori n-au nevoie de modificări. Înlocuiesc unele cuvinte şi îndrept erorile de literă. Sunt cărţi care se scriu singure.
Concluzia e că nu există o lege a modificărilor, universal valabilă. Cu cât o carte e scrisă cu mai multă plăcere, cu atât are nevoie de mai puţine modificări. Dar marile reuşite literare presupun o muncă sisifică, de modificări şi rescrieri.
Andreea Răsuceanu: Cred mult în ceea ce e scris sub inspirație
Nu sunt neapărat adepta rescrierii, deși revin asupra textului – odată scris, acesta se înstrăinează, îl percep ca pe ceva din afara mea și simt nevoia să îl recitesc de două-trei ori înainte să-l predau redactorului. Dar rareori mi se întâmplă să reformulez propriu-zis fraze, mi se pare că atunci când intervin pe un text care e gata se pierde ceva din autenticitate, din „adevărul” primei forme, al formei originare, care, în cazul meu, de cele mai multe ori e cea mai adecvată la conținut, la mesajul pe care am vrut să-l transmit. Poate oarecum împotriva unui curent actual, eu cred în talent, în inspirație, în ceva din afara mea care îmi „dictează” ceea ce scriu, sau poate ceva dinăuntru, oricum, ceva destul de incontrolabil. Dacă intervin, e mai mult pentru a face unele modificări de structură, pentru a tăia unele sintagme, uneori pasaje întregi, mă gândesc mult la titlu, mut mici fragmente dintr-o parte în alta etc. Dar cred mult în ceea ce e scris sub inspirație, cele mai bune pasaje ale mele sunt cele scrise așa, ele îți ies de obicei din prima, și au intensitate, viață, sunt „adevărate”. Prin urmare, timpul alocat rescrierii e mult mai mic decât cel dedicat documentării, care de multe ori continuă și pe parcursul scrierii propriu-zise, dacă e cazul și textul mă duce în direcții pe care nu le-am anticipat. Scrierea la prima mână e de fapt cam ceea ce are cititorul în fața ochilor, când cartea ajunge la el, cu puține intervenții ulterioare. Nu spun că asta e formula ideală, dar asta mi se potrivește mie, cred că fiecare scriitor știe ce are de făcut așa încât textul lui să ajungă la forma optimă. Unii își rescriu textul aproape în întregime, uneori de mai multe ori, sau refac frazele până consideră că ajung la forma perfectă, și e bine că fac asta, alții simt că, dimpotrivă, procedând astfel, își falsifică, își manierizează etc. propriul scris. Eu fac parte din cea de-a doua categorie.
Despre rescriere, vor mai povesti: Simona Antonescu, Cornel George Popa, Marian Ilea, Irina Georgescu, Iulian Popa, Dumitru Crudu, Dan Ciupureanu, Marian Coman, Michael Haulică, Alina Pavelescu, Flavius Ardelean, Camelia Cavadia, Radu Găvan, Mihai Radu, Diana Geacăr şi Adina Popescu.
Citiţi şi ce au scris despre rescriere: Radu Țuculescu, Nicolae Stan şi Tatiana Ţîbuleac
scrie un comentariu