Unii lasă cărţile ca neatinse, alţii le amprentează cu notiţe de tot felul sau semne colorate. Cum îmi spunea cândva Dan C. Mihăilescu, unele cărţi arată după lectură precum un câmp de bătălie. Sunt curios să aflu cum arată cărţile după ce le citesc şi alţii. Poate romane ale unor colegi de generaţie ori poate compendii specializate care îi ajută în propria documentare. Însă vreau să aflu şi cum s-au adaptat scriitorii la formele moderne de lectură – ecranele de diverse forme ori audiobookurile – şi dacă au locuri preferate pentru citit, o cafenea, un mijloc de transport sau un cadru anume în care se pot concentra mai bine.
Despre relația fizică cu cartea
Cum arată, de obicei, o carte după ce ai terminat-o: curată, subliniată, plină de semne, cu foi îndoite?
De obicei, arată la fel cum arăta înainte s-o citesc. Aş putea s-o fac cadou imediat după lectură. Nu are sublinieri, îndoiri de colţuri de pagină sau altele de genul ăsta. Subliniam cursurile pe care mi le xeroxam în facultate sau cele pe care mi le cumpăram, asta da. O făceam cu o frenezie cvasipatologică. Însă acum, ca simplu cititor, încerc să păstrez cartea cât mai aproape de felul în care se prezenta când am cumpărat-o sau am primit-o. Am o singură ciudăţenie: cum văd un semn de carte, cum îl scot şi-l arunc. Nu-mi plac semnele de carte. Ştiu care le e rostul, dar nu le accept pe lângă mine. Nu mă întreba de ce, nu am motive logice.
Notezi pe margini? Ce fel de lucruri ajung acolo: idei, reacții emoționale, trimiteri pentru mai târziu?
Unele cărţi au margini atât de înguste, încât dacă ai nota ceva pe ele, după o zi n-ai mai înţelege ce ai notat. În general însă, nu-mi mai notez nimic. Înainte o făceam. Transcriam într-un caiet o idee, o frază sau un fragment care-mi plăcea, preluând, din câte-mi dau seama, un obicei al tatălui meu. De doi ani încoace, de când am descoperit, cu un prilej anume, cât de repede trece timpul de fapt, n-o mai fac. Viaţa e prea scurtă nu doar ca să înveţi germana (e un citat, n-am spus-o eu), ci şi pentru adnotări, trimiteri sau emoţii exprimate pe margini sau în agende care stau deschise pe birou.
Ți s-a întâmplat să recitești o carte și să te surprindă propriile însemnări de la o lectură mai veche?
Niciodată. Pe de o parte, fiindcă recitesc destul de rar. Pe de alta, fiindcă, aşa cum am spus la prima întrebare, încerc să dăunez cât mai puţin cărţii cât timp am de-a face cu ea. O menajez. Habar n-am de ce, poate fiindcă sunt şi editor de carte.
Există vreo carte „distrusă” de lectură la care ții în mod special?
Nu e cazul, fiindcă n-am „distrus” nicio carte. Poate doar prima ediţie din romanul meu, Balul fantomelor, când am încercat să deschid un exemplar. I s-a rupt cotorul în prima secundă şi au început să zboare foi – atât de prost fusese legat. Cartea făcuse obiectul unui experiment tipografic – un cobai al editorului, care voia să testeze un soi de DocuTech care părea o imprimantă mai isteaţă. Se întâmpla în 2000. Şi fiindcă nu putea să rişte neplăceri tipografice (şi eventual un proces) cu un Vargas Llosa sau cu altcineva de calibru, editorul m-a ales pe mine, care eram un nimeni pe atunci. Drepturi de autor n-am primit. M-am ales, în schimb, cu vreo treizeci de exemplare, pe care le-am dăruit prietenilor. Dacă aş fi putut să trec pe la toţi, aş fi văzut imediat cine deschisese romanul şi cine nu. L-ar / i-ar fi dat de gol cotorul.
Despre ce și cum citesc scriitorii
Ce tip de cărți citești cel mai atent: literatura colegilor de generație sau volumele de documentare?
Citesc cu egală atenţie toate cărţile pe care pun mâna. Aşa m-am educat. Atâta doar că, de câţiva ani, nu mai duc la capăt o carte care mi se pare proastă. Înainte o făceam. Practicam acel tip de cavalerism pe care-l îngăduie tinereţea, conştiinţa deceniilor pe care (apreciezi că) le mai ai de trăit. Mă gândeam că dacă autorul s-a chinuit s-o scrie, e politicos să mă chinui şi eu s-o citesc. De la o vreme, nu mai sunt cavaler. Dacă o carte nu-mi spune nimic şi mi se pare mediocră, rău scrisă sau rău tradusă, o abandonez după maximum o sută de pagini. Uneori îmi ajung cincizeci. Nu-mi cere exemple, dar să ştii că am. Destule.
Citești altfel o carte atunci când știi că îți va fi utilă pentru un proiect literar?
Nu. Există o concentrare pe text care e aceeaşi, indiferent de profilul şi de conţinutul cărţii. Nu ştiu să citesc superficial. Şi nici „eficient”, chit că aud de tot felul de viteji şi viteze care se laudă că te pot învăţa să citeşti şapte cărţi pe zi. Nu, mulţumesc, să citească ei.
Ai autori contemporani pe care îi citești cu creionul în mână?
E posibil să ţin un pix în mână când citesc, însă asta doar ca să mă joc cu el. Citesc multă literatură contemporană (80% din lecturi), fără să simt nevoia de-a sublinia sau de-a comenta ce scriu. Şi asta chiar dacă am uneori şansa unor cărţi excepţionale. Sunt cu ochii pe ceas, ce să fac?
Despre formele moderne de lectură
Cum s-a schimbat lectura ta odată cu ecranele: tabletă, e-reader, telefon?
Paseistul înrăit din mine nu face niciun fel de concesii: citesc tot cărţi în forma şi formatul lor tradiţionale. Am primit două kindle-uri cu ani în urmă şi le-am făcut cadou – dar din dar se face raiul. Tabletă nu am, iar telefonul îl folosesc uneori pentru Facebook şi pentru ştiri. Atât. Dacă nu am o carte în rucsac când ies din casă, nu mă simt bine.
Folosești funcții precum highlight, notițe digitale sau bookmarks? Le revezi vreodată?
Mă sileşti la un nou răspuns negativ. Prin urmare, nu, nimic de genul ăsta.
Ce loc ocupă audiobookurile în rutina ta de cititor?
Am destule audiobookuri, majoritatea de la Humanitas. Trei sunt chiar decupaje din cărţile mele, din câte ţin minte. Am ascultat rar audiobookuri – o lectură făcută de Andrei Pleşu din Mateiu Caragiale, o alta de Irina Petrescu, o a treia de Victor Rebengiuc şi o a patra de Gabriel Liiceanu (din Oameni din Dublin). Atât. Neavând maşină, nu pot să le ascult „pe drum”.
Despre spațiul lecturii
Unde citești cel mai bine și de ce: acasă, într-o cafenea, în tren, noaptea?
Aici lucrurile sunt foarte simple. Paradoxal, deşi scrisul şi cititul presupun statul pe loc, eu citesc cel mai bine în mişcare. Adică în mijloacele de transport în comun. Sunt un fanatic al cititului în metrou. „Trenul galben fără cai”, vorba Angelei Similea, e principala mea sală de lectură. Dar am cam aceeaşi eficienţă a lecturii în tramvai, autobuz, troleibuz, tren sau avion. Culmea, dar la biroul la care scriu nu citesc cu la fel de mult spor – noroc că circul mult. Citesc, în schimb, în cafenele sau la restaurant – când sunt singur, fireşte, până vine ceea ce am comandat. Îmi plăcea şi cititul pe plajă, numai că de vreo doi ani plaja şi statul la soare sunt plăceri interzise. La fel, cititul nocturn. Citesc ziua sau seara şi nu mai citesc noaptea, cum făceam cândva. De la o vârstă încolo, trebuie să accepţi că viaţa este (şi) o sumă de restricţii.
Ai nevoie de liniște absolută sau poți citi și în zgomot?
Aş fi încântat să mă bucur de linişte în transportul în comun, dar îmi dau seama că ar fi o pretenţie exagerată. Vorbitul tare e, pentru mine, o adevărată pacoste, şi nu doar când sunt în România. Noroc că metroul e lung, aşa că pot să mă ridic dacă sunt prea mulţi decibeli şi să mă aşez altundeva. Zumzetul oraşului, în schimb, nu mă deranjează. Nu am nevoie de o linişte de catedrală.
Există un ritual al lecturii de care te agăți?
Nici vorbă. Am mereu o carte în rucsac, după cum ţi-am spus, şi deschid cartea aceea la cel mai mic răgaz. Fără să număr câte pagini am parcurs în ziua respectivă, ce medie de pagini citite am pe săptămână sau altceva de genul ăsta. Nu sunt atât de caraghios, încât să deraiez în clişee de tipul „cititul îmi e ca o a doua respiraţie”. Pot, în schimb, să spun că nu ţin minte vreo zi în care să nu fi citit ceva. Nu se întâmplă nici măcar după petrecerea de Revelion.
Privire reflexivă
Crezi că felul în care citești spune ceva esențial despre felul în care scrii?
Mă îndoiesc că există vreo legătură, dar acum, că mă întrebi, nu pot să exclud ipoteza. Nici n-o confirm, fiindcă nu m-am gândit la lucrul ăsta până acum. Superficial, pot spune doar că dacă citesc uşor nu înseamnă că şi scriu uşor. Nu întotdeauna.
Ce carte ai vrea să arate „ca un câmp de bătălie” după ce e citită de cineva?
Dintre cărţile mele, Fluturele negru şi Brăţară pe glezna ta. Dintre altele, mi-e indiferent.
Cumpără cărţi de Radu Paraschivescu:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu