„Zăpezi de tei” este primul roman publicat de Anca Nedelcu, profesor universitar doctor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București. „Genialii”, carte pentru copii scrisă împreună cu fiica ei, Elena Diana Nedelcu, și publicată în 2019, a devenit lectura preferată a mii de mici cititori. „Zăpezi de tei” apare la Editura Trei şi propune sub forma unui roman „o analiză caldă a școlii românești și a drumului de la băncile de lemn la maturitatea lucidă”.
„… oare poveștile se termină vreodată? Ce se întâmplă în timp cu basmele oamenilor, cele pe care aceștia le poartă prin lume, cu speranța unicității și a împlinirii? Se opresc vreodată, se destramă, se topesc în altceva? Se împletesc în alte destine pe care le-au creat sau pe care le-au atins de-a lungul vremii? Probabil că da. Fiecare poveste se îmbracă în rostul ei treptat și se împlinește continuu, în noi și noi capitole.“ ANCA NEDELCU
FRAGMENT
Capitolul 5
Pedagogic. Liceul Pedagogic
Să fii director de școală nu e un lucru ușor. Dar Sanda făcea asta foarte bine. Terminase liceul pedagogic, devenise profesoară de chimie și, fatalitate, se întorsese în aceeași instituție în calitate de director, cum altfel? Se pricepea la treaba asta, știa toate subtilitățile acestei munci. Era echilibrată, conecta lucrurile, lua decizii la timp. Avea fler pentru administrație și nu o speria nimic. Dacă trebuia să propună un buget corelat cu domeniile de activitate din Planul de dezvoltare instituțională, făcea asta fără griji. Dacă avea de întocmit cum scrie la lege fișele posturilor personalului, știa ce trebuie să spună. Asistență la oră? Da, avea propriile grile de observare. Proiecte de parteneriat cu școli din alte țări? Da, să trăiți, o grămadă. Nimic, așadar, nu o prindea nepregătită din punct de vedere managerial.
Era mulțumită de poziția asta, deși o mai traversa din când în când gândul că se oprise prea jos. Mai ales când vedea că deasupra ei, în ierarhia educațională a județului, se așezau mulți nefericiți, vremelnici în funcții totuși… Nu e o bucurie să te conducă neisprăviți și tot felul de fufe, își zicea. Nu‑s toți așa, dar și când apare câte unul…
Atunci o apuca regretul că nu îndrăznise mai mult. Ar fi reușit, nicio funcție nu i‑ar fi fost prea strâmtă. Dar cine știe, poate mai‑marii de la inspectorat n‑ar fi înghițit‑o pe acolo; căci, vorba unui anume Parkinson, „orice șef dorește să‑și înmulțească subordonații, nu rivalii“.
Așa că școala asta, fostul liceu pedagogic, era casa ei bună. Plănuia să locuiască profesional acolo mult timp, să iasă la pensie din funcția de director al liceului care se împletise ca o iederă prin viața ei. Ea și școala crescuseră și îmbătrâniseră în același pas, ca un cuplu plecat la drum în tinerețe și aflat acum în faza articulațiilor șubrezite. Amândouă mai cedau pe la încheieturi, se mai îndoiau de șale. Asemenea castanilor din curte care, obosiți să privească în sus, se aplecau surprinși de povara lor verde, și spatele Sandei dădea semne de îndoială. Nu mai era deloc prietenos, eșua adesea să‑i susțină verticalitatea. Așa că ea ajunsese să stea mult pe scaunul directorial, la masa de lemn masiv, moștenire de la foștii manageri, în biroul de la capătul holului, la parter.
Era și acum în același loc, care o înghițise cu totul, ca și când ar fi fost parte din decor. Spațiul îi devenise viață. Sanda nu era căsătorită și nu avea copii, locuia doar cu mama ei și nega cu tărie că ar avea nevoie de un partener. Dar avea, e clar că i‑ar fi plăcut să aibă o familie, copii. Și i‑ar fi plăcut ca cineva să o fi împins să facă asta în tinerețe, când părea că uitase acest aspect. Dacă maică‑mea ar fi pus mâna pe mine să mă scuture, să nu mă lase să fiu doar amanta unui însurat, n‑ar fi fost rău, își spunea uneori. Așa, după 20 de ani de ascuns prin relații, domnul s‑a plictisit și și‑a văzut de casă și familie, iar ea s‑a trezit singură. Noroc cu munca, mă ține vie, își spunea resemnată.
Iar subordonații se resemnau și ei. „Ne‑a omorât cu statul la serviciu, să te ferească Dumnezeu de șefi fără familie“, cârcoteau pe la colțuri, nemulțumiți că erau atrași și ei fără voie în acest statornic mariaj cu lucrul.
Sanda era și acum în școală și avea, încă de la prima oră, un musafir, o prietenă care voia să o roage ceva. Nu se văzuseră de mult, dar așa se reconectează oamenii, când au câte o nevoie.
După complimentele de rigoare — „arăți minunat, parcă ai întinerit…“ și altele de neluat în seamă — au trecut la discuția despre familie.
— Și nu‑ți e greu singură, fără soț, fără copii? a venit întrebarea invitatei.
— Ție nu ți‑e greu cu atâta familie, cu trei copii?
Sanda a realizat că fusese prea tăioasă și a continuat:
— Nu poți să le ai pe toate. După mai multe relații ratate, cred că mi‑am câștigat dreptul să stau singură. Și probabil că așa voi rămâne. Nu mai am energie pentru mofturile cuiva, pentru șosete aruncate prin casă, sforăitul cuiva, nervi… Am și eu tabieturile mele.
— Da, cred.
Mama de trei copii încerca din răsputeri să‑și ia întrebarea înapoi. N‑avea cum, așa că s‑a lansat într‑o prezentare plictisitoare. Avea multe de povestit: o pereche de gemeni de doi ani și o fetiță care tocmai terminase grădinița, răceli, gripe și altele. Și acum venea școala.
— Aici nu e ca la grădi, a început didactic doamna directoare. Acolo era mai confortabil: weekenduri fără teme, întârzieri permise dimineața, vacanțe.
— Da, așa e. Uneori ajungeam și la 10, plecam în concediu când aveam chef. Rele au fost doar momentele alea de ,,imunizare“. O duceam luni, răcea, de miercuri stătea acasă, sâmbătă își revenea. Și luni o luam de la capăt.
Sanda o urmărea blazată, adăugând încă un motiv la lista celor care îi susțineau decizia de a nu avea copii.
Vizitatoarea a trecut la motivul concret al întâlnirii.
— Deci cum fac cu aia mică să o înscriu la pregătitoare, la tine, în toamnă?
— Ce să zic? Știi că domiciliul contează, dacă ești arondată nu‑i nicio problemă, a aruncat doamna directoare un răspuns oficial.
— Știu și nu sunt arondată. Mama stă aproape, dar nu știu de ce, strada ei nu e pe lista celor care țin de școala voastră.
— Am făcut cerere să fie redus numărul străzilor arondate la noi, căci nu mai puteam. Școala e plină, se învață în trei schimburi, se țin ore și în bibliotecă… Chiar dacă ar rămâne o singură adresă în listă, tot ne‑ar veni potop de cereri. Sunt unii care iau în spațiu zeci de copii în fiecare an.
— Asta e soluția? Luatul în spațiu?
— Nu știu ce să spun…
Discuția nu prea ducea nicăieri, așa că mama viitoarei școlărițe a mutat subiectul în altă zonă:
— Dacă ajung la voi la școală, mă ajuți cu o învățătoare bună?
— Da, sunt multe fete bune care iau pregătitoarea la anul. Sunt chiar mândră de cadrele didactice din școala asta!
— Mă bucur că există!
— Există, cum să nu! Sunt mulți profesioniști, dar nu‑i dă nimeni la știri, nu fac rating. Se pare că normalitatea nu e o știre.
— Cam așa e. Eu știu pe cine vreau învățătoare, căci m‑am interesat. Pe doamna Marin.
— Da?
— O urmăresc pe internet, e minune ce face cu elevii… E prezentă la emisiuni, e peste tot, am văzut că a primit și premii…
— Ei, acum nu știu dacă trebuie să ne alegem și învățătoarea de pe internet. Cine e peste tot, așa cum spui, poate nu e nicăieri, a încercat Sanda să domolească elanul entuziast al interlocutoarei.
A regretat imediat scăparea, dar voia să susțină onest un părinte de școlar, orbit probabil de prea mult sclipici mediatic adunat în jurul unor profesori. La urma urmei, de unde să știe părinții dacă imaginea cuiva care ajunge în văzul lumii e dublată de competență sau e doar gonflată de canalele de comunicare? E greu și pentru un om al școlii să facă deosebire între un cadru didactic de excepție care arată și altora munca lui și unul care se transformă, cu sau fără voie, într‑un produs mediatic.
— Doamna Marin e o opțiune, firește. Dar ne mai gândim până în toamnă. Să cunoaștem și copilul, să vedem cu cine are chimie… Așa facem, ne vedem, ținem legătura, mai treci pe la mine, pa, pa…
Sanda a rămas pe scaun. Nu mai avea puterea să‑și conducă musafira. O copleșeau spatele încordat și mai ales gândul la viața ei de familie, resuscitat nediplomatic de vizitatoare. Lasă, am de lucru, și‑a zis, scuturându‑și gândurile ca praful de cretă de pe haine.
— Uite că mă sună Ana, draga de ea. Da, un telefon contra amăreală de la doamna Amar, ha, ha! a exclamat bucuroasă că soneria telefonului o salva de gustul propriilor trăiri.
— Auzi, Ano, tu de ce ai făcut copii? a întrebat Sanda abrupt, după un salut sumar.
— Ce‑ai, soro, ce ți‑a venit așa brusc? Și doar unul am reușit, deci nu copii…
— Da, OK, unul, dar de ce? Sincer, fără zahariseală.
— Pentru că n‑aș mai fi putut fără. Și pentru că relația dintre părinți și copiii lor este cea mai intensă din lume. De ce să pierd asta?
— Da, sună rezonabil. Mai intensă decât cu un bărbat?
— Altfel.
— Simți că trăiești o viață în plus, așa cum spun unii?
— Eu știu? Mergi la grădiniță de mai multe ori, începi școala în repetate rânduri, e drept. Dar viața în plus cred că e alta. Adică în timp ce ești tot tu, ești și ceva în plus. Când tu ești ineficient sau, să zicem că dormi, tot se întâmplă ceva bun cu viața ta.
ANCA NEDELCU este profesor universitar doctor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București, prodecan și coordonator de doctorat. Formările parcurse și opțiunile sale profesionale sunt strâns legate de domeniul educației. Este o autoare consacrată de cărți de specialitate, dar și o pasionată susținătoare a rolului literaturii în dezvoltarea copiilor. Când nu este ocupată cu formarea minților tinere, Anca Nedelcu intră în lumea cuvintelor potrivite și așterne povești de neuitat. Genialii – prima carte pentru copii scrisă împreună cu fiica ei, Elena Diana Nedelcu, și publicată în 2019 – a devenit lectura preferată a mii de mici cititori. Zăpezi de tei este primul său roman.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Felix Mittermeier / Unsplash (crop)
scrie un comentariu