În seria Vintage a Editurii Humanitas, a apărut recent „Viaţa şi aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război, 1908-1918” de Nicolae S. Şucu. Este vorba despre manuscrisul unui cioban ajuns soldat în uniformă bulgară, un manuscris descoperit de istoricul Daniel Cain, care a scris şi un amplu studiu introductiv la această carte, una dintre cele care ne amintesc că s-au scurs 100 de ani de la Primul Război Mondial şi de la Marea Unire.
Domnule Cain, aţi găsit manuscrisul lui Nicolae S. Şucu la Academia Română. Cum s-a petrecut această descoperire senzaţională?
Eram pur şi simplu într-un stagiu de documentare, încercam să obţin informaţii pentru un viitor proiect şi, frunzărind lista titlurilor manuscriselor păstrate la secţia Manuscrise a Academiei Române, mi-a atras atenţia titlul acestui manuscris, spaţiul geografic şi încadrarea cronologică, respectiv Bulgaria – eu având o sensibilitate pentru acest spaţiu, şi perioada, 1908-1918, care acoperă atât perioada războaielor balcanice cât şi pe cea a Marelui Război. Am crezut iniţial că aş putea avea de-a face cu mărturiile unui intelectual care, sub o formă sau alta, a ajuns la un moment dat în Bulgaria. Numele nu-mi spunea absolut nimic, recunosc. Când am început să parcurg manuscrisul, prima reacţie a fost una de deziluzie, pentru că am înţeles că era vorba despre un cioban din zona Câmpulung Muscel şi nu înţelegeam legătura dintre activitatea sa şi Bulgaria. Înaintând în text, am devenit din ce în ce mai intrigat…
Aţi fost, probabil, uimit şi de frumuseţea caligrafică a textului.
Da, e un exemplu de ceea ce însemna cartea într-o altă perioadă – mă refer la meticulozitatea învăţătorului de la sat. Aşadar, am devenit din ce în ce mai intrigat şi mi-am dat seama că eram în faţa unui manuscris care trebuie publicat. Am vorbit imediat cu colegii de la Editura Humanitas care au reacţionat extrem de pozitiv la propunerea mea şi a urmat o perioadă de documentare, destul de intensă pentru că, trebuie să spun, autorul lasă extrem de puţine mărturii despre existenţa sa. Am plecat în această documentare doar de la un nume, Nicolae S. Şucu, şi o localitate, Măţău, astăzi Mioarele, de lângă Câmpulung Muscel. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a fost o înlănţuire de evenimente fericite…
Am aflat că personajul respectiv chiar a existat, nu este o fabulaţie, urmaşii săi trăiesc în localitate şi am aflat şi despre existenţa unei lucrări despre istoricul comunei, redactate de una dintre rudele lui Nicolae S. Şucu, profesorul şi arhivistul Ioan Şucu, de unde am reuşit să aflu numele localităţii din Bulgaria, în care s-a stabilit Nicolae S. Şucu. A urmat documentarea „la faţa locului”.
Ce anume v-a impresionat şi v-a convins să propuneţi spre publicare manuscrisul?
Este unul foarte ofertant, în primul rând pentru că avem de-a face cu mărturia unui om simplu, conştient de vremurile prin care trece şi simte nevoia de a lăsa ceva posterităţii. Doi, vorbeşte despre nişte realităţi din perioada respectivă despre care s-a discutat destul de puţin la noi: fenomenul dezertărilor din armata română, care nu este tipic doar armatei române de atunci, dar şi violenţa asupra populaţiei civile în timpul conflictelor care au cuprins acest spaţiu. Apoi, avem o perspectivă extrem de interesantă a unuia de-al nostru, care luptă împotriva noastră. Principalul element de legătură între personaj şi istoria noastră este că el participă în calitate de soldat bulgar la luptele de la Turtucaia. El face parte chiar din unitatea de şoc care a dat atacul şi a provocat spargerea de la Turtucaia.
Sunteţi unul dintre cei care au făcut astfel încât caietul lui Nicolae S. Şucu să nu se piardă, după cum îşi exprimase şi el speranţa…
Meritul păstrării acestui manuscris îi revine în primul rând autorului, care l-a trimis, nu ştiu pe ce cale, lui Nicolae Iorga. A rămas în arhiva Institutului de Istorie Nicoale Iorga până în 1953, când arhiva a fost preluată de biblioteca Academiei Române, unde manuscrisul respectiv a fost păstrat mai bine de şase decenii. Este ciudat că până acum nu a existat nici măcar o trimitere bibliografică la existenţa acestui manuscris, care este din păcate unic în felul său. De ce spun asta? Pentru că, în primul rând, la vremea respectivă, mai bine de două treimi din populaţia României era analfabetă. Deci din start numărul celor care ar fi putut să lase astfel de mărturii este extrem de restrâns. Apoi, puţini dintre cei care au cunoscut ororire războiului au avut puterea şi au simţit nevoia de a lăsa mărturii scrise. Multe dintre cele care se referă la perioada respectivă sunt redactate la bătrâneţe, când deja multe dintre lucrurile evocate au fost pierdute din memorie ori distorsionate.
Văzând acurateţea unor informaţii prezentate de Nicolae S. Şucu, cred că el a avut poate nu chiar un jurnal, dar nişte însemnări, da. Informaţiile pe care le evocă au o acurateţe deosebită. Mai şi încurcă lucrurile, dar acurateţea este principala calitate a manuscrisului. Pentru un istoric, el are o importanţă deosebită, pentru că se referă la o perioadă şi la un spaţiu despre care avem extrem de puţine mărturii. Mă refer nu doar la Cadrilater, ci şi la Dobrogea în perioada ocupaţiei Puterilor Centrale, 1916-1918. Din păcate, o mare parte din fondurile de arhivă româneşti din perioada respectivă au fost pierdute.
Studiul dvs. introductiv se numeşte „În căutarea unui fiu rătăcit”. Mi-a plăcut că, deşi se întinde pe aproximativ 50 de pagini şi are mult date istorice, nu te plictiseşte, ba chiar te invită în lumea şi timpul lui Nicolae S. Şucu. Cât a durat documentarea, contextualizarea tuturor celor povestite de Nicolae S. Şucu?
Au fost mai multe etape. O parte dintre informaţii le strânsesem întâmplător, în contextul altor cercetări, de-a lungul timpului, dar pentru cartea aceasta cred că documentarea a durat un an şi jumătate, în fondurile de arhivă din Bucureşti şi în special în fondurile arhivelor militare bulgare, care se păstrează la Veliko Tărnovo. Provocarea mea a fost să confirm veridicitatea informaţiilor lui. El putea foarte bine să facă referire la nişte evenimente despre care aflase de la alţii ori despre care citise în presă. Am reuşit, consider că în proporţie de măcar 75 la sută, să confirm veridicitatea multora dintre evenimentele pe care le-a relatat Şucu, bazându-mă pe jurnalele de operaţiuni ale unităţilor militare în care el a fost înrolat într-o formă sau alta, pentru că în toată această perioadă el este plimbat dintr-o unitate militară în alta.
Spre finalul cărţii, Şucu povesteşte cum a fost condamnat la moarte. În subsol, dumneavoastră spuneţi că este un episod dacă nu inventat, cel puţin exagerat.
Cine va citi cartea va sesiza diferenţe de stilistică. Este evident că manuscrisul a fost redactat în perioade distincte, iar ultima parte este mai alertă. Coincide cu o perioadă extrem de tulbure în istoria spaţiului dobrogean, respectiv revenirea administraţiei româneşti, retragerea trupelor bulgare, prezenţa trupelor aliate, respectiv franceze, italiene şi britanice – o perioadă plină de incertitudine legată de siguranţa zilei de mâine. Lucrul acesta se observă şi din manuscris, şi aşa apare şi acest episod… Câteva pagini sunt pur şi simplu plagiat după Victor Hugo şi se explică de ce. Şucu, fiind foarte curios, era şi un pasionat de literatură. În perioada pe care a petrecut-o în spatele frontului, la Constanţa, 1917-1918, a citit destul de multă literatură şi s-a inspirat. A simţit nevoia să construiască acest episod în care a fost trimis la moarte din cauză că era român. Acesta trebuie privit în contextul acelei perioade şi a nevoii lui de a-şi asigura o aură de patriot român pentru a justifica prezenţa sa în uniformă bulgară pe frontul românesc.
Rămâi cu întrebări după ce termini cartea. De pildă, nu ştii ce s-a mai petrecut cu Nicolae S. Şucu timp de câteva decenii…
Da, după ultimele pagini, ai impresia că autorului i s-a întâmplat ceva. Ei, eu am descoperit că el a trăit bine încă vreo cinci decenii, a fost o persoană respectată în satul său, deci e clar că omul acolo şi-a găsit rostul…
A trăit în Bulgaria până la sfârşit.
Da, până în 1967, în satul Vratarite.
Aţi documentat şi modul în care ţinea legătura cu familia din România după război?
Cei care l-au cunoscut şi mai trăiesc în Bucureşti mi-au povestit că l-au şi vizitat. Ultima vizită cred că a fost în 1963-64. Ulterior, unul dintre nepoţii săi a mai ţinut legătura cu familia din România, respectivul fiind şofer la o firmă de turism, însă din păcate persoana aceasta s-a stins în urmă cu câţiva ani şi acesta a fost marele meu nenoroc, faptul că nu am reuşit să găsesc mai multe mărturii directe despre el. În orice caz, memoria sa este a unui personaj citit, hazliu, căruia îi plăcea să povestească multe dintre aventurile prin care a trecut. E un episod al trecerii Dunării pe gheaţă, pe care l-a inserat în manuscris, dar îi făcea plăcere să-l povestească şi familiei. Pe de altă parte, interesant este că nimeni din familia lui nu a avut idee despre existenţa acestui manuscris. Este evident că, sub o formă sau alta, Şucu a reuşit să-l trimită în România, după care şi-a luat gândul de la el. N-a lăsat vorbă nimănui despre manuscris.
Poate nu voia să se laude cu experienţa lui.
Trebuie să înţelegem şi tipologia omului. Era o fire aventuroasă, disimulativă, un personaj care ştia tot timpul să cadă în picioare, avea grijă de asta, şi este evident că manuscrisul acesta, până la urmă, face parte dintr-o strategie de supravieţuire: dacă vin românii, am această dovadă că am făcut ceva, dacă rămân sub bulgari, ei nu ştiu ce am făcut. Dacă manuscrisul ar fi ajuns la autorităţile bulgare, el şi-a luat măsuri pentru a nu putea fi depistat: nu a lăsat trimiteri nici la numele său, nici la cel al soţiei ori al localităţii. Trimiterea este extrem de generalizată, iar singura explicaţie plauzibilă este că a încercat să evite asumarea vreunui risc.
NICOLAE S. ȘUCU (29 mai 1886 – 26 aprilie 1967) se naște într-o familie de țărani din satul Mățău, de lângă Câmpulung-Muscel. Este unul dintre cei 13 copii ai lui Spirea Șucu și ai Stancăi Bălălău. Mânat de spiritul de aventură încă de la o vârstă fragedă, își abandonează familia și școala, pentru a se face cioban. După ce străbate Muntenia și Dobrog ea, lucrând ca sezonier, ajunge în Bulgaria, unde se va stabili în cele din urmă. În actele oficiale din Bulgaria apare sub numele de Nikolai Kostadinov Spirov, născut la 29 mai 1893. În timpul unei vizite la părinți este înrolat în armata română, de unde dezertează. Luptă, în uniformă bulgară, atât în ambele războaie balcanice, cât și în Primul Război Mondial. În 1910 se căsătorește cu Katina Koleva Kostadinova (1891–1962); împreună au cinci copii. Mezinul, Konstantin, subofițer de artilerie, cade pe front, în martie 1945, în luptele cu germanii de pe râul Drava (la granița dintre Ungaria și Croația). Cei doi băieți rămași în viață au locuit în satul părinților lor, numele lor apărând pe lista fondatorilor cooperativei agricole de producție din Vratarite (județul Dobrici). (©Humanitas)
Daniel Cain: „Martor al unei epoci desfigurate de ură și resentimente, un cioban pornit din Muscel ne lasă în însemnările sale – neștiute de nimeni timp de o sută de ani – o radiografie a traumelor prin care trece o lume în vremuri de război. Destinele unor generații întregi se joacă la ruleta deciziilor pe care elitele politice le iau în momentele cruciale din istoria națiunii lor. Marele Război este o astfel de răscruce. Fie că au pariat corect, fie că au greșit, oamenii politici ai vremii sunt cei la care ne gândim atunci când judecăm trecutul. Ignorăm astfel soarta celor mulți, pe umerii cărora s-a sprijinit și ridicat o țară. Aventurierul Nicolae Șucu ne împinge, astăzi, să facem un exercițiu de imaginație și să privim altfel epopeea României Mari. Nu-i puțin lucru!“ (©Humanitas)
[…] Daniel Cain domnului Constantin Piştea. Interviul îl puteţi regăsi integral la adresa: https://constantinpistea.ro/daniel-cain-marturia-unui-om-simplu/ […]