„Istoria sexualității I. Voința de a ști”, de Michel Foucault, apare, în traducere din limba franceză de Bogdan Ghiu, în colecţia FilosoFII Academos a Editurii Trei.
Istoria sexualității trebuia să aibă șase volume. Michel Foucault, unul dintre cei mai influenți gânditori ai secolului XX, nu a mai apucat să scrie decât patru. Doar trei au fost publicate în timpul vieții lui (între 1976 și 1984): Voința de a ști, Folosirea plăcerilor, Grija de sine. Al patrulea volum, Mărturisirile cărnii, a apărut postum în Franța abia în 2018. Pentru prima dată în România va apărea întreaga serie în colecția FilosoFii Academos, în traducerea inedită a lui Bogdan Ghiu.
S-a considerat multă vreme că modernitatea a impus un discurs de cenzură sexuală. Proiectul lui Foucault contrazice această teză. Cum? Demonstrând că, începând din secolul al XVII-lea, în spațiul culturii europene s-a manifestat constant o voință sistematică de a ști totul despre sexualitate prin crearea unui întreg mecanism social de administrare a ei și nașterea unei adevărate „scientia sexualis” – de unde decurge că atât controlul (practica confesiunii, medicina, psihanaliza, dreptul etc.), cât și transgresiunea (literatura erotică) au fost de fapt forme de proliferare, nu de negare a discursului despre sex.
De ce suntem atât de fascinați de sex și sexualitate?
O uimitoare explorare a motivelor pentru care simțim nevoia de a analiza și discuta în mod constant despre sex, precum și o investigare a mecanismelor sociale și mentale ale puterii care ne determină să raportăm întrebările despre cine suntem la felul în care ne concepem sexualitatea.
MICHEL FOUCAULT
(15 octombrie 1926 – 25 iunie 1984), filosof, istoric al ideilor, scriitor și critic literar francez, a lăsat posterității o operă cu puternice ecouri în filosofia și istoria științei, în psihanaliză, în sociologie etc.
A absolvit École Normale Supérieure, unde a studiat filosofia cu Merleau-Ponty, și Universitatea Sorbona, obținând pe rând trei licențe: în filosofie (1948), în psihologie (1950) și în psihopatologie (1952). Între 1954 și 1960 a predat franceză la Universitatea din Uppsala, lucrând apoi pentru scurte perioade de timp la universitățile din Varșovia, Hamburg și Tunis. A revenit în Franța, unde a fost mai întâi titular al catedrei de filosofie de la Universitatea Clermont-Ferrand, apoi la Universitatea Paris VIII, iar din 1970 a fost profesor la Collège de France din Paris.
Printre cărțile sale se numără: Nașterea clinicii, Arheologia cunoașterii, Cuvintele și lucrurile, Ordinea discursului, Guvernarea de sine și guvernarea celorlalți, Anormalii etc. De același autor, la Editura Trei au mai apărut Istoria nebuniei în epoca clasică și Discursul filosofic.
FRAGMENT
Multă vreme am fi îndurat, și încă și azi am mai îndura un regim victorian. Imperiala ipocrizie ar figura pe blazonul sexualității noastre reținute, mute, ipocrite.
La începutul secolului al XVII‑lea, o anumită franchețe avea încă trecere, se spune. Practicile nu căutau câtuși de puțin secretul; cuvintele se spuneau fără prea mare reținere, iar lucrurile, fără prea multă perdea; ne aflam, cu ilicitul, într‑o familiaritate tolerantă. Codul vulgarității, al obscenității și al indecenței era foarte permisiv, dacă este să‑l comparăm cu cel din secolul al XIX‑lea. Gesturi directe, discursuri fără rușine, transgresări vizibile, anatomii exhibate și lesne amestecate, copii obraznici hoinărind fără stinghereală și fără scandal printre râsetele adulților: trupurile „dădeau nota străzii“.
Acestei luminoase zile i‑ar fi urmat un crepuscul rapid, iar apoi nopțile monotone ale burgheziei victoriene. Sexualitatea este, atunci, disimulată cu grijă. Se mută în case. Este confiscată de familia conjugală. Care o absoarbe cu totul în seriozitatea funcției de reproducere. În jurul sexului, se tace. Cuplul, legitim și procreator, face legea. Se impune ca model, pune în valoare norma, deține adevărul, păstrează dreptul de a vorbi rezervându‑și principiul secretului. În spațiul social, ca și în inima fiecărei case, un singur loc al sexualității recunoscute, utilitare și fecunde însă: camera părinților. Restul nu mai poate face altceva decât să se estompeze; buna‑cuviință a atitudinilor eludează corpurile, decența cuvintelor curăță discursurile. Iar individul steril, dacă ajunge să insiste și să se arate prea mult, virează spre anormal: va primi statutul acestuia și va trebui să plătească sancțiunile cuvenite.
Ce nu ascultă de procreare sau nu este transfigurat de aceasta nu mai are nici casă, nici lege. Și nici verb. Este în același timp izgonit, negat și redus la tăcere. Nu numai că așa ceva nu există, dar nici nu trebuie să existe și va fi făcut să dispară încă de la cea mai măruntă manifestare — gesturi sau vorbe. Copiii, de pildă, știm foarte bine că nu au sex: motiv suficient ca să li‑l interzicem, motiv suficient ca să‑i oprim să vorbească despre el, motiv suficient ca să ne acoperim ochii și să ne astupăm urechile peste tot unde s‑ar putea întâmpla să și‑l arate, motiv suficient pentru a impune o tăcere generală și plină de sârg. Asta ar caracteriza reprimarea și ceea ce o deosebește de interdicțiile pe care le menține simpla lege penală: ea funcționează, cu adevărat, ca o condamnare la dispariție, dar și ca poruncă de a tăcea, ca afirmare a inexistenței și constatare, în consecință, că despre toate acestea nu este nimic de spus, de văzut, de știut. Așa, în logica ei șchioapă, ar funcționa ipocrizia societăților noastre burgheze. Obligată, totuși, la câteva concesii. Dacă chiar e nevoie să îngăduim sexualități ilegitime, acestea să facă bine să se ducă să se dea în spectacol în altă parte: acolo unde putem să le reînscriem, dacă nu în circuitele producției, măcar în cele ale profitului. Bordelul și balamucul vor fi aceste locuri de toleranță: prostituata, clientul și proxenetul, psihiatrul și istericul său — acești „alt fel de victorieni“, ar spune Steven Marcus — par a fi introdus pe furiș plăcerea de nemărturisit în ordinea lucrurilor care se numără; cuvintele și gesturile, autorizate atunci în surdină, sunt vândute la preț foarte mare. Doar în acele locuri ar avea sexul sălbatic dreptul la niște forme de real, bine insularizate însă, și la niște tipuri clandestine, circumscrise, codificate de discurs. Pretutindeni în rest, puritanismul modern și‑ar fi impus întreitul decret de interzicere, de inexistență și de mutism.
Din aceste două îndelungate veacuri în care istoria sexualității ar trebui citită în primul rând ca o cronică a unei reprimări crescânde, am fi fost noi oare eliberați? Abia dacă, continuă să ni se spună. De către Freud, poate. Cu câtă circumspecție însă, cu ce prudență medicală, cu câte garanții științifice de inocuitate și cu câte măsuri de precauție pentru a menține totul, fără teamă de „revărsări“ în spațiul cel mai sigur și cel mai discret, între divan și discurs: încă o șușoteală profitabilă pe un pat. Ar putea fi însă altfel? Ni se povestește că, dacă reprimarea a fost, cu adevărat, începând din epoca clasică, modul fundamental de legătură dintre putere, cunoaștere {savoir} și sexualitate, nu ne putem elibera de ea decât plătind un preț foarte ridicat: am avea nevoie, nici mai mult, nici mai puțin, decât de o încălcare a legilor, de o ridicare a interdicțiilor, de o dezlănțuire a rostirii, de o reîntoarcere a plăcerii în real și de o întreagă nouă economie în mecanismele puterii; pentru că orice fărâmă de adevăr este condiționată politic. Nu putem aștepta, așadar, astfel de efecte din partea unei simple practici medicale ori a unui discurs teoretic, fie și riguros. Sunt denunțate, astfel, conformismul lui Freud, funcțiile de normalizare proprii psihanalizei, prea marea timiditate de sub marile accese de mânie ale lui Reichl și toate efectele de integrare asigurate de „știința“ sexului și de practicile, cel mult dubioase, ale sexologiei.
Acest discurs despre reprimarea modernă a sexului se ține bine. Probabil pentru că este ușor de ținut. Îl protejează o impozantă cauțiune istorică și politică; stabilind în secolul al XVII‑lea, după sute de ani de existență în plină lumină și de liberă exprimare, data de naștere a epocii reprimării, aceasta este făcută să coincidă cu dezvoltarea capitalismului: ea ar face corp comun cu ordinea burgheză. Cronica de fapt divers a sexului și a șicanărilor lui este transpusă imediat în ceremonioasa istorie a modurilor de producție; futilitatea ei se risipește. Un principiu explicativ se desenează prin faptul însuși: dacă sexul este reprimat cu atâta asprime, e pentru că este incompatibil cu o punere generală și intensivă la muncă; în epoca în care forța de muncă este exploatată în mod sistematic, se putea tolera ca ea să fie risipită în plăceri, cu excepția acelora, reduse la minimum, care să‑i îngăduie să se reproducă? Sexul și efectele lui nu sunt, poate, lesne de descifrat; astfel resituată, reprimarea lor, în schimb, se analizează cu ușurință. Iar cauza sexului — a libertății lui, dar și a cunoașterii {connaissance} pe care o dobândim în privința lui și a dreptului pe care‑l avem de a vorbi despre el — este alipită, cu deplină legitimitate, onoarei unei cauze politice: sexul, și el, se înscrie în viitor. Un spirit suspicios s‑ar întreba, poate, dacă atâtea precauții pentru a acorda istoriei sexului o înrudire și un sprijin atât de considerabile nu poartă în continuare urma trecutelor pudori: ca și cum ar fi nevoie de astfel de corelații valorizante pentru ca acest discurs să poată fi ținut și acceptat.
Dar poate că există și un alt motiv care face atât de gratifiant pentru noi să formulăm în termeni de reprimare raporturile sexuale și de putere: ceea ce am putea numi beneficiul locutorului. Dacă sexul este reprimat, adică sortit prohibirii, inexistenței și mutismului, simplul fapt de a vorbi despre el și de a vorbi despre reprimarea lui capătă un aer de transgresiune deliberată. Cine folosește acest limbaj se plasează, până la un anumit punct, în afara puterii; calcă în picioare legea; anticipează, oricât de puțin, viitoarea libertate. De aici solemnitatea cu care se vorbește azi despre sex. Primii demografi și psihiatrii secolului al XIX‑lea, atunci când se impunea să‑l evoce, considerau că trebuie să își ceară scuze că sunt nevoiți să le rețină atenția cititorilor lor cu niște subiecte atât de vulgare și de neserioase. Noi, în schimb, de zeci de ani, nu vorbim vreodată despre sex fără a adopta o anumită poză: conștiință a faptului că bravăm ordinea stabilită, ton al vocii care arată că știm că suntem subversivi, ardoare în a conjura prezentul și în a invoca un viitor la a cărui grăbire ne propunem foarte clar să contribuim. Ceva din revolta, din libertatea promisă, din apropiata epocă viitoare a unei alte legi trece cu ușurință în acest discurs despre oprimarea sexului. Câteva dintre vechile funcții tradiționale ale profeției sunt reactivate în el. Mâine va fi vremea sexului bun. Doar pentru că afirmăm această reprimare putem face încă să coexiste, discret, ceea ce teama de ridicol sau amărăciunea istoriei ne împiedică pe cei mai mulți dintre noi să alăturăm: revoluția și fericirea; sau revoluția și un alt corp, mai nou, mai frumos; sau revoluția și plăcerea. Să vorbești împotriva puterilor, să spui adevărul și să promiți plăcerea; să legi una de alta iluminarea, eliberarea și niște plăceri multiplicate; să ții un discurs în care se îmbină ardoarea cunoașterii {savoir}, voința de a schimba legea și sperata grădină a deliciilor — iată ce anume susține, fără îndoială, la noi înverșunarea de a vorbi despre sex în termeni de reprimare; iată ce anume explică, poate, și valoarea comercială pe care o atribuim nu numai tuturor spuselor despre sex, ci și simplului fapt de a apleca urechea la cei care vor să înlăture efectele acestor spuse. Suntem, până la urmă, singura civilizație în care niște prepuși sunt retribuiți ca să ne asculte pe fiecare mărturisindu‑ne în legătură cu propriul sex: ca și cum pofta de a vorbi despre asta și beneficiul pe care sperăm să‑l obținem făcând‑o ar depăși cu mult posibilitățile de ascultare, unii au ajuns chiar să‑și închirieze urechile.
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă îţi place site-ul citeste-ma.ro, ne poţi cinsti cu o cafea:
Fotografie reprezentativă: Gwen Mamanoleas / Unsplash
scrie un comentariu