Kęstutis Kasparavičius, unul dintre cei mai apreciați și premiați la nivel internațional scriitori de cărți pentru copii, salută publicul de mici cititori din România. Și îl salută cu (deocamdată) două titluri EXTRAsimpatice: „Povestea lucrurilor” și „Viață de câine”, publicate de Editura VREMEA. Tradus în 26 de limbi străine, colaborator al unor edituri de prestigiu din Lituania, Germania, SUA, Taiwan, Mexic, Croația, Spania și Rusia, Kęstutis Kasparavičius este o prezență constantă a târgului de carte pentru copii de la Bologna și deține numeroase distincții internaționale pentru carte ilustrată.
Cum anume poate un ilustrator de carte să devină scriitor de carte pentru copii? Și asta peste noapte!
Mulți ani la rând am lucrat ca simplu ilustrator de cărți, iar de scris povești m-am apucat abia acum 15 ani. Am ilustrat în special autori clasici, precum H.Ch. Andersen, E.T.A. Hoffmann, C. Collodi și F. Dostoievski, și câţiva autori moderni, bineînţeles. Dar, după o vreme, textele unor autori clasici așa de serioși au ajuns să mă obosească, plictisească chiar, și am simțit nevoia unei schimbări. Și chiar în acel moment s-a întâmplat să primesc o ofertă din partea editurii Grimm, din Taiwan. Editura se pregătea să publice o carte în scopuri caritabile și artiști din întreaga lume au fost solicitați să trimită o ilustrație însoțită de un scurt text scris de ei. Aşa am ajuns eu să aștern pe hârtie prima mea poveste: Omul cântător.
La scurt timp după, am primit din partea editurii Grimm o scrisoare cum că povestea mea le-a plăcut foarte mult și li s-a părut foarte nostimă. Și mă întrebau dacă nu cumva mai aveam și alte povestioare la fel, cât să poată ieși din ele o cărticică. M-am apucat imediat de lucru. Am mobilizat energiile creative ale întregii mele familii, soţia, cei patru copii… A fost implicat chiar şi câinele. Textul a fost gata într-o lună. Şi a fost cea mai rapidă carte pe care am scris-o vreodată.
Aşadar, poveştile mele au apărut mai întâi în chineză. La nici un an distanţă, poveştile respective au apărut şi în Lituania, şi în multe alte ţări de-a lungul timpului.
Poftește-ne în viața ta. Vrem să știm cum arată o zi din viața unui scriitor-ilustrator!
Sunt artist liber profesionist din 1986, deci de mai bine de 30 de ani îmi fac singur programul. Programul meu de zi cu zi e foarte simplu – mă trezesc la 7 dimineaţa şi la 9 mă apuc de lucru. Sunt un matinal, nu-mi place să lucrez până târziu. Aşa că încerc să termin ce am de făcut până la 6 după-amiază. După cină îmi fac plimbarea zilnică. Locuiesc în partea veche a oraşului Vilnius şi iubesc plimbările pe străduţele înguste, medievale. Mă ajută să mă relaxez şi să-mi limpezesc gândurile la sfârşitul unei zile lungi. Şi ce e mai important – acesta e momentul când îmi vin cele mai multe idei de poveşti.
Inspirație! De unde îți vine inspirația?
Cred că nimeni nu ştie de unde ne vine, de fapt, inspiraţia. Eu, unul, nu mi-am dat până acum seama cum funcţionează mecanismul. Dar ştiu că e mereu treaz şi e alimentat, la mine, de tot ce mă înconjoară. E important, însă, să nu-l solicităm până la epuizare. Aşa că încerc să nu-l zoresc prea tare. Toate la timpul lor. Caut chiar să mai domolesc motoraşul care toarce permanent în mine. La asta ajută plimbările de zi cu zi, muzica, privitul pe fereastră, picăturile de ploaie care cad pe acoperiş, norii, fulgii de zăpadă, frunzele care cad toamna, ceaţa, oamenii care pot sta împreună fără să vorbească, călătoriile.
Scrii cărți pentru copii, dar tot mai puțini copii citesc. Cum facem să trezim în ei pofta cea mare de citit?
Cred că persuasiunea nu-şi prea are locul aici. Două lucruri aş sugera, însă:
1. Copiii ar trebui să vadă că şi părinţilor lor le place să citească.
2. Părinţii să înceapă să le citească copiilor cât mai devreme. Poate când cresc au să fie atraşi în schimb, pentru o vreme, de calculator, tabletă sau smartphone, dar mai devreme sau mai târziu au să se întoarcă la cărţi.
Povestea din spatele „Poveștii lucrurilor” și a „Vieții de câine”, publicate la Editura VREMEA?
„Povestea lucrurilor”: Toate poveştile sunt, în mare măsură, despre familia mea, despre casa noastră şi despre diverse obiecte din ea. Aşa că, din punctul ăsta de vedere, poveştile sunt foarte realiste, şi toate lucrurile despre care am scris au un prototip real – masa mea de lucru, televizorul, frigiderul, şemineul, closetul, pantofii, ustensilele de bucătărie etc.
„Viață de câine”: Ca să spun cinstit, n-am avut decât un câine toată viaţa mea. Câinele nostru se numea Puma şi când a murit mi-am dat seama că nu mai vreau alt câine. Dar câinele din „Viaţă de câine” nu e Puma al nostru. Câinele nostru a stat mereu cu noi în casă, făcea parte din familie. Însă am observat, la noi pe stradă, mulţi câini în lanţ, în nişte cuşti mizerabile. Şi mereu păreau necăjiţi. Şi mi s-a întâmplat să mă gândesc, uitându-mă la ei, cât de greu o duc şi cum ar fi dacă într-o zi stăpânii lor ar trece în locul lor. Deci cartea este, în primul rând, despre aceşti câini amărâţi.
Un mesaj de transmis tuturor cititorilor de carte pentru copii din România?
Viitorul e foarte dificil de prezis, dar ştiu sigur că n-au să dispară niciodată cărţile pentru copii.
scrie un comentariu