Dacă primele două cărţi din cvartetul Anotimpuri – Toamna şi Iarna – au fost scrise ca nişte colecţii de texte stârnite de cuvinte-cheie, texte dedicate fiicei încă nenăscute a scriitorului, cea de-a treia carte, Primăvara, înregistrează o schimbare de registru şi propune o naraţiune în trei părţi, care aminteşte de celebrul ciclu Lupta mea.
Karl Ove Knausgard este în Primăvara mai orientat către sine şi către familia sa apropiată şi se arată mai dornic de autoanaliză decât în Toamna şi Iarna. Poate să fi considerat că fiica lui, acum abia născută, va avea nevoie, peste ani – atunci când va citi cartea – să-l cunoască mai degrabă prin prisma evenimentelor importante din viaţa lui şi nu prin intermediul acelor minieseuri din primele două cărţi.
În ritmul pe care fanii săi îl cunosc atât de bine, cel în care pare că nimic important nu se întâmplă, Knausgard povesteşte multe despre el şi despre ai lui: despre relaţia cu părinţii („Mama nu mi-a spus niciodată că mă iubeşte, şi nici eu nu i-am spus vreodată că o iubesc”), despre moarte, sinucidere (a avut o tentativă în tinereţe), despre autoamăgire şi despre singurătate.
„Dar imaginează-ţi atunci, micuţa mea, situaţia în care eşti cu adevărat singur, în care nu cunoşti pe nimeni, nu vorbeşti cu nimeni, şi nimeni nu te vede, ceilalţi pur şi simplu se uită în altă parte. Într-o asemenea singurătate absolută ar fi imposibil de trăit, căci ce rost ar mai avea să trăieşti?”
Ducându-se puţin înapoi şi revenind la timpul povestirii, Knausgard pune în relaţie un moment dramatic din timpul sarcinii, când soţia lui a luat o supradoză de medicamente, cu episoade din prezentul naraţiunii, cu el plimbându-şi fetiţa cu maşina, vizitând un prieten şi confruntându-se cu o situaţie complicată: fără bani de benzină, dar cu rezervorul aproape gol şi cu fetiţa urlând de foame pe bancheta din spate.
Cartea are intensitate şi se duce repede spre final, ca o cursă grăbită pe autostradă, în timp ce Knausgard se autodescrie cu sinceritatea care l-a făcut celebru şi care i-a stricat atâtea relaţii:
„…eu nu mă pricep suficient de bine să vorbesc cu oamenii ca să am prieteni apropiaţi, plus că îmi petrec timpul ocupat cu mine însumi, ceea ce oamenii observă, desigur, aşa că nimeni nu face paşii în plus necesari. Dacă cineva încearcă să se apropie, de obicei mă retrag în mine însumi. Aşa e tatăl tău, puţin timid cu oamenii – şi nu neapărat pentru că vreau să fiu aşa, ci pentru că aşa am ajuns, şi pentru că viaţa de unul singur în faţa tastaturii şi a ecranului e mai uşoară.”
Există un mesaj pozitiv, chiar şi în rândurile care încheie acest al treilea volum al cvartetului: viaţa merită trăită şi vor fi mereu motive pentru a trăi în frumuseţea acestei lumi. Totuşi, „frumuseţea acestei lumi nu înseamnă nimic dacă stai singur în mijlocul ei”. E clară nepotrivirea între felul în care înţelege Knausgard că ar trebui să trăiască şi felul în care chiar o face: mai degrabă retras, singuratic, cu un blocaj evident în privinţa socializării. La el, cuvintele joacă rolul cel mai important. Ele sunt cele care fixează viaţa, aşa cum e ea. Fără cuvinte, n-ar mai fi viaţă, sau orice nu intră în sfera lor nu poate fi definit ca viaţă – dacă un lucru nu este spus, el nu există întru totul. De aceea, cuvintele sunt prietenii adevăraţi ai lui Knausgard, cei care fac viaţa să merite trăită.
Karl Ove Knausgard, „Primăvara”, Editura Litera, anul publicării: 2020, traducere din limba engleză de Justina Bandol, ilustraţii de Anna Bjerger, nr. pagini: 256
Cartea poate fi cumpărată de la:
scrie un comentariu