Carte distinsă cu Premiul Agnon în 2016, Premiul Ramat Gan și Premiul Fundației Poporul Cărții în 2017 și cu Premiul Literar Wingate în 2021 • Declarată de publicațiile The Economist și The Sunday Times drept una dintre cele mai bune cărți traduse în engleză ale anului 2020 • În curs de publicare în 20 de țări. Un roman-matrioșcă revelând multe povești în poveste, cu ecouri din literaturile idiș și rusă, un tur de forță plin de suspans și răsturnări de situație, o atmosferă ce amintește de Scripcarul pe acoperiș.
În vara toridă a anului 5654 – 1894, după calendarul iulian, tulburări de tot felul mătură cuprinsul întinsului Imperiu Rus, dar colonelul Piotr Novak, puternicul comandant al Ohranei din guberniile Grodno și Minsk, știe să recunoască fermentul adevăratelor revoluții. În Zona de Rezidență, singurul teritoriu în care le e permis evreilor să locuiască, sunt însă alte îngrijorări, căci mulți bărbați își lasă în urmă familiile; pe unii îi atrage die goldene medina – New Yorkul, pe alții mirajul Palestinei, și sunt și dintre cei care se avântă nu tocmai departe, la Minsk sau la Kiev. Când Zvi-Meir Speismann pleacă de acasă, soția lui, Mende, se aruncă în apele râului Iaselda, dar scapă cu viață. Fanny Keismann, sora ei mai mică, hotărăște că hoinarul trebuie găsit și obligat să semneze un act de divorț. Și fiindcă nimeni nu vrea să ia în serios o asemenea idee, pornește ea însăși la drum. Din acest punct, romanul Fiica măcelarului se construiește asemenea unui basm învăluitor, plin de tensiune, iar eroina lui ad-hoc întreprinde o călătorie nemaigândită, o adevărată odisee feminină, în care, până la urmă, poate că dușmanul ei cel mai aprig va fi îmblânzit.
Fanny Keismann duce o viață bună. A renunțat cu ani în urmă să mai sacrifice animale alături de tatăl său, măcelar shochet, și s-a căsătorit. Știe că în orășelul Motal nu se spun multe vorbe frumoase despre ea, dar a ales să trăiască la țară, așa cum crede de cuviință. Are cinci copii, un soț blând, un cămin trainic. Dar când sora ei, Mende, e cât pe ce să-și pună capăt zilelor, Fanny pleacă pe urmele cumnatului rătăcitor. O însoțește numai Jijek Breșov, fost soldat în armata țaristă, un bărbat fără vârstă, care-și duce zilele pe râul Iaselda, martor tăcut al tentativei nereușite de suicid a lui Mende. Ce l-a îndemnat pe Jijek s-o urmeze și s-o ajute? De ce trăiește ca un paria, izolat de comunitate, și ce se ascunde în spatele muțeniei sale obișnuite? Acestea sunt întrebările care o frământă pe Fanny din prima zi a călătoriei spre Minsk, pe urmele fugarului Zvi-Meir Speismann. Fără îndoială, e periculos pentru evrei să bată drumurile într-o vreme de pogromuri și persecuții, dar o împinge ceva mai puternic decât ea. Într-un crescendo de aventuri rocambolești, mereu cu mâna pe cuțitașul de măcelărie pe care-l ține ascuns sub faldurile fustelor, Fanny Keismann ajunge să pună în pericol chiar fundamentele Imperiului Rus.
„Iczkovits este autorul israelian pe care-l iubesc cel mai mult în momentul de față.“ – Eshkol Nevo
„Cu o imaginație nestăvilită și un stil vibrant, Iczkovits creează un personaj de o bravură de neuitat și își mânuiește condeiul cu inteligență și îndrăzneală. O carte remarcabilă.“ – David Grossman
FRAGMENT
Când Dumnezeu a creat cerul și pământul, întunericul plutea peste tării. Nu a fost nevoie să creeze întunericul, doar lumina. Atotputernicul a luminat până și sufletele nefericite ale oamenilor, chiar dacă au rămas în forma lor primordială, și anume, într‑o singurătate teribilă. De aceea i‑a creat bărbat și femeie, după chipul și asemănarea lui, cu alte cuvinte: „Voi, oamenilor, sunteți incapabili de civilizație. Veți fi cu adevărat ființe omenești abia în clipa în care veți fi învățat să trăiți împreună în armonie“.
Dar acum, în timp ce călătoresc toți patru într‑o căruță șubredă, în toiul nopții, bezna totală de afară și disperarea din interior inundă abisul sufletelor lor. Fiecare dintre ei vrea să fie singur, cât mai departe posibil de orice altă creatură vie, și să uite tot ce s‑a întâmplat. De ce le e frică? Mai mult decât orice, le e frică unul de altul. Căpitanul Adamski își îngroapă capul între genunchi. Ce, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, a făcut? Pe toți dracii! Acum, autoritățile îi vor confisca taverna, asta e sigur. A investit în afacerea asta toate economiile lui de‑o viață. Rezultatul a treizeci și cinci de ani de luptă în trupele de infanterie – s‑a risipit ca fumul. Prietenia lui cu Yoshke Berkovits e ceva ce ține de trecut, aparține vremurilor în care nu era decât un băiețel evreu neajutorat, un laș demn de milă, pe nume Pesach Ambramson. Imediat după ce a auzit despre modul în care comunitatea l‑a predat pe fratele lui în mâinile autorităților, despre cum credința îi determinase pe cei mai importanți oameni ai ei să inventeze o poveste care să justifice această nedreptate monstruoasă, a știut că nu mai vrea să aibă niciodată de‑a face cu acești porci și religia lor, a cărei legi imuabile pot fi oricând distorsionate pentru a servi nevoilor și intereselor mereu în schimbare. E adevărat, Yoshke i‑a salvat de mai multe ori viața lui Adamski, dar nu acesta este motivul pentru care căpitanul s‑a învoit să‑l ajute. A făcut‑o în ciuda acestui lucru. Până la urmă, el nu i‑a cerut niciodată lui Yoshke să‑i salveze nenorocita de viață. Atunci, de ce a riscat totul și s‑a băgat până‑n gât în povestea asta? Ca să nu mai pomenim de faptul că prietenul lui, pe vremuri un bărbat rațional, a devenit între timp un mielușel naiv, dus de nas de diavolul ăsta de femeie. Nu e soția lui Yoshke, și e cât se poate de limpede că n‑au avut niciodată o relație intimă. Să‑i lege oare o relație de afaceri? Dacă așa stau lucrurile, atunci el ce are de câștigat din toate astea? Să fie oare prea târziu pentru a mai schimba taberele?
Și Fanny e adâncită în propriile gânduri. Cu una din mâini își mângâie gâtul, care cu puțină vreme în urmă era pe punctul de a se frânge sub strânsoarea degetelor ofițerului, în timp ce cu cealaltă mână își atinge cuțitul, pe care are de gând să‑l arunce cu prima ocazie. Situația dezastruoasă în care se află nici n‑ar fi putut să se îndepărteze mai mult de‑atât de planul ei inițial, acela de a‑și ajuta sora. Nu voia decât să traverseze Iaselda și să meargă la Minsk, să‑l înfrunte pe Zvi‑Meir și să‑l oblige să semneze un act de divorț, acolo, în fața ei. Nu și‑a imaginat că va măcelări o familie întreagă de bandiți, și nici că va deveni o fugară, pierzându-și urma alături de un incendiator de sinagogi, după ce va fi tăiat gâturile a doi ofițeri de poliție. Probabil că Natan‑Berl e bolnav de îngrijorare. Când va sosi vremea, poate că va fi în stare să înțeleagă ce a vrut de fapt să facă soția lui. El o cunoaște. Și, până la urmă, dorința omului și felul cum e întocmită lumea pot fi doar arareori împăcate. Poate cineva să supună lumea propriilor lui dorințe? Oricine știe că numai Sfântul și Binecuvântatul o poate face. Dar, oricum ar fi, chiar dacă Natan‑Berl ar fi fost de acord cu planul ei inițial, n‑ar putea nicicând să accepte consecințele acestuia: a lăsat în urma ei cinci cadavre, iar propria viață e în mare pericol.
Natan‑Berl n‑are cum înțelege nimic din biletul acela ridicol pe care i l‑a lăsat. „Aveți grijă de voi până mă întorc“. Asta le scrie o mamă celor pe care‑i iubește, știind că va lipsi de acasă o bună bucată de vreme? Ce‑a fost în capul tău, Fanny Keismann? Probabil copiii ei merg pe vârfuri în preajma tatălui lor, măcinați de vinovăție și durere. Gavriellah e singura din casă care le poate oferi un strop de alinare, iar Fanny știe asta. Soacra ei, Rivkah Keismann, va savura fiecare clipă. Ea, care și‑a avertizat mereu fiul, arătându‑se împotriva căsătoriei acestuia cu fiica măcelarului, acea vilde chaya. Să fie oare prea târziu pentru Fanny să renunțe acum la tot și să se întoarcă acasă? Va mai putea să‑și salveze fosta viață? Sau poate că, de fapt – iar gândul acesta o face să se cutremure –, a știut mereu că o va abandona pentru totdeauna?
Cei doi fugari se tem unul de celălalt. Adamski a văzut cu ochii lui cât de periculoasă poate fi această femeie fragilă, dacă are cuțitul în mână, iar ea l‑a văzut pe căpitan trădând‑o fără să clipească. E adevărat că ulterior și‑a riscat viața în încercarea de a o salva pe a ei, și nici nu poate ignora curajul de care a dat dovadă, eliberându‑l pe Yoshke Berkovits, contrazicând tot ceea ce credea el despre lașii ăștia de evrei, însă nici unul dintre aceste evenimente nu fusese planificat dinainte, așa încât nimeni nu știe ce va urma și cum se va sfârși totul. Fanny se întreabă: Oare căpitanul o va trăda din nou? Adamski se întreabă: Oare îi va tăia și lui gâtul? Doar timpul va da un răspuns la această întrebare. Poate că în câteva zile, sau poate ore, sau poate minute, își vor primi răspunsurile. Deocamdată nu pot decât să stea unul lângă celălalt, încordați și vigilenți.
Dar cum rămâne cu autoritățile și forțele de ordine? Au motive întemeiate să se teamă de ele. E mai mult decât posibil ca toată povestea asta să se încheie pe eșafod. Fie el sub acoperire sau în uniformă, fiecare ofițer din gubernie va lua personal această vânătoare de oameni. De‑acum nu se mai vorbește doar de bandiți uciși la drumul mare; de‑acum sunt căutați pentru uciderea unor agenți secreți.
Comandantul lor, așa cum s‑a dovedit ulterior, era un bețiv șchiop din tavernă. I‑a șocat să descopere că un astfel de om era un agent versat al Ohranei, care se putea da cu ușurință drept tzaddik în ziua următoare. N‑ar trebui să‑i subestimeze viclenia, nici setea de răzbunare, cum n‑ar trebui nici să uite că Adamski zdrobise piciorul deja schilodit al comandantului, adăugând rănii fizice o jignire agonizantă.
Primele raze ale soarelui nu ușurează câtuși de puțin tensiunea care plutește între călători. Trebuie să decidă încotro se îndreaptă. Dar ce îi ține pe oamenii aceștia împreună, cu excepția faptului că fiecare dintre ei fuge deopotrivă de ruși și polonezi? Și că au reușit să stârnească atât mânia răufăcătorilor, cât și pe aceea a forțelor legii? În timpul nopții, bezna i‑a ajutat să‑și evite unii altora privirile. Dar acum, pe măsură ce cerul se luminează, iar orizontul se deschide dinaintea ochilor lor, această intimitate pare să se risipească, întrucât prezența celorlalți devine imposibil de ignorat.
Fanny ridică privirea spre Adamski. Ochii săi sunt de culoarea ambrei – cum e posibil ca o pereche de ochi înțelepți, ca de bufniță, să se pună în slujba răului? Nu pare în largul lui, sprâncenele stufoase îl fac să pară neîngrijit, iar buza de sus îi e nenatural de subțire. Poate că pe vremuri, înainte de a se fi apucat de incendiat sinagogi, Jijek îl considera un adevărat prieten. Dar, după noaptea asta, e limpede că ura lui față de evrei e mult mai puternică decât orice rămășiță de loialitate ar fi avut cândva față de poporul său.
Adamski aruncă o privire în direcția lui Fanny. Nu a mai văzut de multă vreme o asemenea urâțenie, atât de atractivă. Nasul îi e ascuțit, privirea îi e rece și detașată, părul blond îi e ascuns sub basma, ceea ce face ca expresia ei impasibilă să pară de‑a dreptul glacială. O cicatrice adâncă pe brațul stâng nu lasă nici o urmă de îndoială: e o leoaică, o luptătoare. Dar, dacă e lipsită de emoție, ca orice alt evreu, de ce și‑a riscat viața ca să‑l salveze pe Yoshke Berkovits? E un mister.
Nu se poate abține să nu strige:
— Și‑acum ce mama dracului facem?
Fanny îi spune lui Jijek printre dinți, în polonă:
— Nu‑i pomeni nimic despre planurile noastre, Jijek Breșov, nu va face decât să ne toarne din nou la poliție.
Adamski e furios.
— Asta dacă voi mai avea gâtul întreg, desigur. În cazul în care nu mă vei măcelări și pe mine.
— De fapt, e mai simplu să arzi sinagogi.
— Ce?!
— Ai auzit foarte bine.
— Cum îndrăznești…?
Jijek trage de hățuri și oprește căruța. Nici Fanny, nici Adamski nu par să se fi gândit prea mult la el. Și‑a părăsit locșorul lui din barca lui de pe Iaselda pentru a o ajuta pe Fanny Keismann să‑l găsească pe Zvi‑Meir, după ce a văzut‑o pe sora acesteia aruncându‑se în apele râului. Și‑a luat cu el și cei doi cai, un armăsar bătrân, pe care‑l are din vremea armatei, și un mânz îndărătnic, iar de atunci s‑a topit în arșița nemiloasă, a flămânzit și a ajuns la epuizare. Apoi, în mijlocul nopții, a căzut victimă unei tentative de jaf la drumul mare, a fost lovit de bandiți până când și‑a pierdut cunoștința și a devenit un fugar. În taverna lui Patrick Adamski, a fost încătușat de către agenții care l‑au izbit cu capul de perete, iar dacă n‑ar fi fost Fanny și Adamski, s‑ar fi trezit curând în temniță.
— Oi! strigă deodată Jijek, după care se oprește la fel de brusc. Vocea încă îi sună necunoscut, precum cea a unui străin.
Adamski e nervos.
— Oi ce, prostule?
Jijek tace.
— Mama mă‑sii! mârâie Adamski, dar Jijek observă că Fanny îl privește, așteptând.
— Oi, spune din nou, nu vă mai ciondăniți. Îmi pare rău, dar, dacă vreunul din voi vrea să coboare din căruță, s‑o facă în clipa asta, imediat. Caii ăștia nu se vor opri până nu ajung la Minsk, în cazul în care nu vă deranjează. Îmi pare rău, dar, dacă aveți de gând să vă certați în continuare, va trebui s‑o faceți pe marginea drumului, pentru că nici unul din voi nu e sfânt în povestea asta. Cu toții regretăm câte ceva și poate că, dacă reușim să scăpăm cu viață, veți avea atunci șansa să decideți a cui e vina cea mai mare. Ați înțeles?
Fanny și Adamski ascultă cu multă atenție, iar izbucnirea lui Jijek li se pare înduioșătoare. Când își încheie cuvintele, se privesc unul pe celălalt: încă au îndoielile lor. De ce să stea un evreu religios în aceeași căruță cu un trădător? Și ce au în comun un căpitan în armata țarului și o evreică nebună? Și ce au ei toți în comun cu un pseudocantor inutil, care ar fi putut să fie profesor de muzică, dacă sforăitul melodios i‑ar fi asigurat o diplomă? Pe lângă asta, nu e deloc clar cine șade pe locul căruțașului: Jijek Breșov sau Yoshke Berkovits? Un călugăr, sau un demagog; un mut, sau un orator? Pentru siguranță, nu s‑a inclus și pe el în acest discurs plin de reproș, a vorbit ca și cum doar ei s‑ar găsi acolo, ca și cum el ar fi fost încă în barca lui de pe Iaselda. Și, de vreme ce e adevărat că s‑au născut cu toții evrei, la o privire mai atentă se poate observa că singurul lucru pe care îl au în comun în momentul de față e faptul că sunt cu toții fugari.
În același timp, nici unul nu coboară din căruță, iar fricile încep să slăbească după discursul lui Jijek, în ciuda ezitărilor și a scuzelor prostești. Prin urmare, de ce nu se tem în momentul de față? În primul rând, de ei înșiși. Fanny știe că acum cuțitul ei și‑a recăpătat vechea întrebuințare, după ce a dormit ani întregi lipit de pulpa sa. Adamski își aduce aminte cum taverna îl secătuise de mândrie – în loc să conducă trupe în bătălie, le aducea prostituate oaspeților săi de la etaj. Jijek și‑a recăpătat vocea, după foarte mult timp. Iar cantorul – ei bine, nu sunt prea multe de spus despre el, dar cu siguranță îi e mai bine în căruță, cu un butoi de rom, decât singur, pe marginea drumului.
Problema alegerii traseului rămâne. Cum vor putea călători până la Minsk, fără să treacă prin orașe și sate, de‑a lungul drumurilor expuse ori a câmpiilor deschise – asta în timp ce încearcă să evite mlaștinile negre? Nu există un asemenea traseu în Zona de Rezidență, ca să nu mai spunem că, de fapt, nu există în întreg marele și vastul Imperiu Rus. Adamski, în orice caz, cunoaște foarte bine zona și șoptește câteva cuvinte la urechea lui Yoshke, iar acesta din urmă pălește. Fără alte explicații, Adamski apucă hățurile. Fanny îl privește curioasă, gândindu‑se că probabil și‑a pierdut mințile, în cele din urmă.
— Ah! Che la morte! urlă Adamski, ridicându‑se în picioare pe capră și arătând asemenea generalului unei armate alcătuite dintr‑un singur om. La barăci, Yoshke! zice arătând spre nord‑vest. Ah! Che la morte! La moarte!
II
Lovitura brutală primită în piciorul rănit l‑a umilit profund pe Novak. Adjunctul lui, Albin Dodek, l‑a văzut de‑acum țipând și zvârcolindu‑se asemenea unui băiețel înfricoșat. Iar când medicul orașului a fost chemat să‑l vadă, ilustrul colonel a cerut nici mai mult, nici mai puțin decât o injecție cu cloroform: un anestezic puternic, folosit pentru a adormi caii.
Cât timp zăcuse la pat, în starea aceea? O săptămână, judecând după rănile de pe spatele lui. Revenindu‑și în simțiri, își simte ochii umflați, iar zâmbetele de pe chipurile celor din jur îi spun că probabil buzele lui au îngăimat în tot acest timp numai prostii. Piciorul îl doare mai puțin, slavă Domnului, iar Novak gonește repede mulțimea gălăgioasă din odaia lui – alcătuită în cea mai mare parte din ofițeri, agenți și informatori –, cerându‑i până și doctorului să plece. Se ridică din pat, capul i se învârte, așa încât se sprijină pentru o clipă de perete, pentru a‑și recăpăta echilibrul. Coboară apoi în sala principală a tavernei lui Adamski, chemându‑l pe Albin Dodek să i se alăture la o masă, împreună cu alți doi agenți, ale căror nume îi scapă. Ei sunt înlocuitorii lui Ostrovski și Simanski, odihnească‑se‑n pace.
Dacă ar putea, Novak ar cere să fie lăsat singur, să poată gândi în liniște. Dar, într‑o situație ca aceasta, și el o știe bine, Ohrana se așteaptă la un răspuns rapid. Dacă ar sta să judece lucrurile pe îndelete, atitudinea lui ar fi interpretată drept un semn de slăbiciune. În loc de asta, îi cere adjunctului său să‑i povestească tot ce s‑a întâmplat în timp ce el a zăcut inconștient în odaia de la etaj, iar Novak e surprins să afle că Dodek s‑a dedicat cu precădere organizării înmormântărilor celor două victime. Ca să fie sigur, i‑a alertat pe informatori, le‑a oferit informații negustorilor și proprietarilor de hanuri din regiune și i‑a avertizat pe toți agenții relevanți, însă pare mult mai interesat să descrie ultimele onoruri aduse celor doi eroi, Ostrovski și Simanski, împăunându‑se în mod special cu coroanele de flori trimise familiilor îndoliate.
Obrajii lui Novak sunt în flăcări.
— O înmormântare plină de respect e un eveniment important, nu‑i așa, Dodek?
Cei doi agenți fără nume, care rivalizează cu Dodek în ceea ce privește prostia, dau din cap a încuviințare.
— Sper că ai chemat portretistul, să facă portretele‑robot ale fugarilor.
— Sigur că da, răspunde Dodek. De fapt, aveam de gând să‑l chem de urgență, dar m‑am gândit apoi că ar fi mai bine să trimit întâi o patrulă de căutare.
Novak simte că se sufocă.
— Și ai făcut‑o?
— Da, da, zice Dodek. Nu încă.
Novak îi privește pe cei doi agenți, care încuviințează împreună cu Dodek.
— Deci presupun că i‑ai scris general-locotenentului Mișenkov, de la compania de lângă Nesvij, și i‑ai cerut să trimită întăriri, nu‑i așa?
— Da, da.
Pumnii lui Dodek lovesc masa încetișor, în semn de încuviințare.
— Trebuie să‑i scriem.
— Dar ai făcut‑o sau nu?
— Desigur, desigur. O să‑i scriu negreșit.
Și, ridicându‑se încurcat în picioare, Dodek îi zorește pe cei doi agenți să‑l urmeze și să ducă degrabă la îndeplinire ordinele primite.
În cele din urmă, Piotr Novak rămâne singur. O ocazie excelentă să‑și toarne un pahar de șliboviță și să se gândească la cele întâmplate. Prima concluzie pe care o trage este aceea că, uneori, e bine să‑i asculți pe idioți. Radek Borokovski, singurul supraviețuitor al familiei de tâlhari, un bețivan și un tâmpit, a oferit o mulțime de variante ale poveștii despre măcelărirea familiei sale: la început a vorbit despre șase soldați, apoi despre doi uriași înarmați cu puști, apoi despre o trupă întreagă de cavalerie și despre câte și mai câte. În orice caz, în nici una dintre versiuni nu a omis să pomenească despre prezența unei femei masive și înspăimântătoare. Novak nu se gândise prea mult la asta, pentru că evreica pe care o văzuse în tavernă era oricum, dar numai masivă nu, și, cu siguranță, nicidecum înspăimântătoare. Fața îi era rotundă, buzele ei trădau experiența nașterii, iar obrajii aveau din când în când spasme scurte, care arătau o anumită senzație de disconfort, dar nu de agitație. Lângă ea șezuse un prost îngrămădit, dar omul nu era nimic altceva decât un clovn care și‑o căuta cu lumânarea: nu era tocmai complicele versat al unei ucigașe. În absența oricărui semn de pericol venind dinspre ei, Novak se concentrase exclusiv asupra muntelui de om cu fața plină de lovituri. Și ce greșeală făcuse! Dintre toți cei patru oameni implicați în crimele din tavernă, acesta se dovedise a fi cel mai inofensiv. Chiar și molâul de Albin Dodek reușise să‑l încătușeze, fără să întâmpine rezistență.
A doua concluzie pe care o trage Novak după cele petrecute în noaptea aceea este faptul că preconcepțiile sunt o piedică pentru judecata limpede. Presupusese că, fiind femeie, ființa aceea ar fi fost incapabilă să comită o crimă, în timp ce zdrahonul, fiind bărbat, era în mod automat sursa oricărei forme de violență. Când pătrunsese în camera ei și stătuse lângă patul în care dormea, îi mângâiase puțin brațul în somn, iar pentru o clipă se simțise alinat; un sentiment aproape imposibil de evitat, ca să fim sinceri – un caz de forță majoră, chiar și numai din pricină că se afla alături de o femeie.
Dar fusese mai mult decât atât. Ideea că urma să atingă o evreică – o femeie care urma legi complet diferite – nu doar că nu‑i repugna, ba chiar îi producea o anume excitare. Ciudat, nu‑i așa? Și apoi, solicitările slujbei de ofițer al armatei produseseră o ruptură în relația lui cu Anna și cei doi fii ai lor. Nu s‑a priceput niciodată să scrie scrisori, așa că prefera să le trimită plicuri cu bani, pe care nota simplu „Soției și fiilor mei, de la Piotr“, ca și cum lucrul acesta l‑ar fi scutit de orice altă obligație față de ei.
Când se întorsese acasă rănit, după bătălia din Pasul Șipka, fusese nevoit să zacă în pat câteva săptămâni. Se simțise asemenea unui corp străin în gâtul familiei, deoarece, cu fiecare privire nerăbdătoare pe care i‑o arunca, Anna părea că încearcă să‑l expulzeze cât mai curând din casa lor. Când i‑a povestit despre propunerea pe care i‑o făcuse Osip Gurko, de a se alătura Departamentului de Securitate și Ordine Publică, nici măcar nu l‑a întrebat ce poziție va ocupa. Dacă cineva ar întreba‑o azi cu ce se ocupă soțul ei, n‑ar reuși să dea un răspuns clar, ar putea cel mult să spună că se află undeva în apropiere de Grodno sau de Minsk, făcând ceva în slujba serviciilor de securitate, dar că nu știe foarte bine ce anume.
Novak nu va uita nicicând felul în care îl îngrijise când fusese țintuit la pat. Când îi aducea mâncarea, nu reușea nicicând să‑i descifreze privirea ferită, care părea să nu‑l perceapă, nici chiar atunci când zăbovea asupra lui. Când se întorcea să ia farfuriile murdare, el îi lăuda mâncarea, iar ea își întindea buzele într‑un zâmbet artificial. Îl privea cu dezgustul rezervat lașilor. Nimeni nu‑l mai privise niciodată astfel. În clipa în care a încercat să‑i vorbească despre ce îndurase în timpul luptelor din Pasul Șipka, își strânsese tare buzele, făcând eforturi să nu izbucnească în râs. I‑a luat o vreme să înțeleagă că ratase ocazia de a o face să‑l vadă ca pe un erou cu foarte mult timp în urmă. Nu fusese alături de ea când li se născuseră cei doi fii și nu luase aproape niciodată masa împreună cu ei; își crescuse copiii ca și cum ar fi fost orfani de tată. Pentru ea, el nu era un ofițer curajos, ci un laș oarecare, un sabotor de rând, ceea ce în ochii ei echivala cu a fi cel mai rău dintre criminali.
Dar, în timp ce atingea brațul evreicei, emoția scosese ce era mai bun din el. Cât de mult i‑ar fi plăcut să abandoneze chiar acolo, pe loc, întreaga misiune și să se strecoare sub cearșaful ei!“ N‑ar fi dezbrăcat‑o sub nici o formă – Doamne păzește, nu e un barbar! N‑ar fi făcut decât să se agațe de trupul ei cald și să se cufunde în somn. Așa și‑o imagina, moale și delicată – prin urmare pierduse din vedere expresia surprinzătoare de pe chipul ei, în momentul în care începuse s‑o interogheze. O, nu, pentru el era o femeie și, asemenea oricărei femei, ducea cu ea promisiunea unei consolări, sau cel puțin asta credea Novak, până în clipa în care a văzut‑o tăind gâturile a doi dintre agenții săi.
A treia concluzie a lui Novak a fost aceea că, pe măsură ce descoperă tot mai multe informații despre identitatea ucigașei, devine din ce în ce mai dificil să‑i înțeleagă motivele. În primul rând, numele Zvi‑Meir a fost stabilit drept cauză a tuturor celor întâmplate. Un nume evreiesc, desigur, dar necunoscut lui. Novak nu‑și amintește să existe nici un Zvi‑Meir în grupurile de insurgenți socialiști sau în cele ale visătorilor cu ochii deschiși la pământul Palestinei. Trebuie să afle cât mai curând cine e și în ce anume e implicat. În al doilea rând, Novak e convins că Adamski n‑ar risca totul pentru o asemenea adunătură bizară de oameni, nici măcar de dragul vechiului său prieten. Dar, dacă un om care are atât de multe lucruri de pierdut se poartă într‑un mod atât de irațional, înseamnă că luptă pentru un ideal. Totuși, de obicei tocmai idealul este acela care dictează cursul evenimentelor, ceea ce, în schimb, face aluzie la principiile subiacente. Idealurile și eforturile se află într‑o stare de reciprocitate. Cu toate astea, acțiunile întreprinse în acest caz sunt de neînțeles și sfidează logica: de ce să‑ți pui în cap atât nelegiuiții, cât și oamenii legii? Și de ce să măcelărești oamenii, ca și cum ar fi vite?
Novak hotărăște că nu există decât o singură cheie în ceea ce privește această investigație: e gata să pună prinsoare că nu există prea multe femei măcelar printre żyds, și tot ce trebuie să facă, pentru a descoperi unde locuiește, e să dea o raită prin orașele din apropiere. Novak știe că e de ajuns să bată la câteva uși, pentru ca femeile să înceapă deja să strige, alergând: Gevalt! Gevalt! Ce au oamenii ăștia, de se sperie la cea mai mică pală de vânt? Dacă îți aprinzi o țigară de față cu ei, au imediat impresia că ai de gând să le dai foc la casă. Prin urmare, imediat de înțeleg că nu vrei decât niște informații, respiră ușurați și‑ți spun tot ce știu.
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
scrie un comentariu