Jan Cornelius s-a născut la Reșița, a fugit de comunism în 1977 și trăiește de atunci la Düsseldorf. Este scriitor bilingv, de limbă română și germană și traducător literar. A studiat franceză și engleză la universitățile din Timișoara, Düsseldorf și Stirling (Scoția). A publicat în Germania numeroase cărți de proză umoristică și cărți vesele pentru copii.
Am selectat cele de mai sus din prezentarea de pe site-ul editurii Lebăda Neagră, cea care i-a publicat cea mai recentă carte. L-am cunoscut pe Jan în 2018, la micul dejun de la NH Messe din Leipzig. Pe deasupra a moderat și un eveniment la care am participat și eu, în cadrul Târgului de Carte. Ce mă bucură și îmi conferă un soi de liniște este umorul său extraordinar și rafinat, dar și o anumită nostalgie, o delicatețe, o duioșie pe care am regăsit-o în scrierile sale. Vă invit, așadar, să vă bucurați de Jan Cornelius în cele ce urmează. Ca fapt divers, în caz că erați curioși, micul dejun de la NH Messe a fost foarte bun.
Ai o carte nouă – Aventurile unui călător naiv, între mișcare și izolare, publicată la o editură nouă – Lebăda Neagră. Ne poți spune câte ceva despre carte? De ce Lebăda Neagră?
În septembrie 2019 am fost la Chișinău, prin Goethe Institut, ca scriitor german, ca să-mi prezint acolo o carte în germană, pe care mi-am tradus-o și în română, există la Humanitas cu titlul „Eu, Dracula și John Lennon”. Ei bine, și am trăit în timpul călătoriei de la Iași, unde am zburat de la Düsseldorf, la Chișinău tot felul de peripeții absurde – la Chișinău peripețiile au continuat. Am relatat cam zilnic despre asta, am povestit chestiile astea pe facebook. M-am trezit brusc cu nenumărate reacții ale cititorilor, o furtună de reacții, emoticoane cu râsete, inimi, comentarii care de care mai trăsnite și entuziasmate. Zilnic: Jan, continuă! Ha ha, și după aia? Tare de tot! Și, din astea, mi-am dat seama că acum cânt o melodie care pătrunde super și mie îmi făcea plăcere deosebită s-o cânt – așa că am continuat. Aproape zilnic – un an de zile – m-a prins pandemia cu poveștile și relatările astea, cum eu am o slăbiciune pentru absurd, pandemia mi-a oferit un câmp vast de teme, nimic mai absurd decât ce ni s-a întâmplat și ni se întâmplă la ora actuală. De ce Lebăda Neagră? O redactoare de la Lebăda Neagră, Adina Scutelnicu, care îmi citea relatările, mi-a scris și m-a întrebat dacă n-aș vrea să fac o carte la editura asta, care e nouă. O editură nouă în timpul pandemiei, când toți dau faliment, asta a fost o idee care mi-a plăcut, e bine să mai facem și chestii contra curentului, Lebăda Neagră, pasăre rară, un caz de excepție, m-am uitat la program, am ascultat ce spune Adina, și am fost de acord și cândva a apărut cartea.
Cum crezi că am putea traduce nebunia asta pe care o trăim de luni bune, în așa fel încât să capete un sens?
Ziceam mai sus că totul e acum extrem de absurd, de fapt n-a fost niciodată altfel, dar acum totul se accelerează și devenim conștienți de fragilitatea noastră și de faptul că totul se schimbă de pe o clipă pe alta și că nu avem nicio influență asupra destinelor noastre, ce ne facem? Mie mi se pare că singura cale care mă poate salva e arta, scrisul, dar un scris relaxat, cu umor, nu un scris care încearcă să rezolve problemele existenței pe puncte, asta o fac alții.
Ai scris și cărți pentru copii. Tu cum te înțelegi cu copilul din tine?
Hai să-l citez pe Brâncuși, care spunea „Când nu mai suntem copii, suntem morți demult”. Subscriu, mai bine n-o pot spune. De fapt, am avut noroc, am rămas copil toată viața, de aia îmi și place să mă joc, nimic nu are mai mult sens decât jocul, asta înțeles la diferite nivele, nu vorbesc de jocul cu lopățica și gălețica în groapa de nisip, dar, de fapt, de aici pornim, uită-te ce fericiți sunt copiii care îl practică.
Într-un interviu pentru LaPunkt spui: „Iată cum umorul ne salvează din situații disperate. Marii clovni au fost întotdeauna, în esență, depresivi. Ia închipuiți-vi-l pe Buster Keaton sau Chaplin sau Jacques Tati rîzînd cu gura până la urechi – își pierd tot farmecul.”
Tu ești un tip cu un simț al umorului ieșit din comun, aici nu-i vreo urmă de îndoială. Cu amărăciunea, însă, cum stai? Ai privit vreodată sinuciderea ca pe o posibilitate?
Citatul de mai sus mă definește, sigur că am fost uneori depresiv, sigur că am fost disperat, tind ades spre o gândire negativă, văd uneori totul în negru, dar fac totul să schimb cât se poate de repede macazul. Din fericire, suntem făcuți din lumină și umbră, și umorul, pofta de viață, plăcerea de a trăi, ies mereu la suprafață. Nu, la sinucidere nu m-am gândit niciodată, nicicum, ce să fac dincolo, m-aș plictisi de moarte, de aici și expresia asta. E ok aici, chiar dacă cu enorme excepții. Apropo de sinucidere, mi-amintesc acum de fraza lui Cioran: „Dacă n-ar exista posibilitatea sinuciderii, m-aș sinucide”. Ăsta e exact jocul de care vorbeam mai înainte, un om care afirmă așa ceva, a trecut de gândul sinuciderii, doar se joacă și râde.
Beatles sau Rolling Stones?
Ambele. Când una, când alta. Tipii ăștia care merg pe 80 de ani și încă scot publicul din minți și nu și-au pierdut pofta de cântat, ce vrei mai fain? Îmi plac poveștile de tipul ăsteia cu Keith Richards care la 73 de ani se îmbată, se urcă într-un palmier și cade în cap și nu i se întâmplă nimica – doar se supără pe mass media: fake news, de ce mințiți, spune, eu am căzut beat din palmier în insula A și nu în insula B, cum ați relatat voi. Ca și cum asta ar avea vreo importanță, dar lui Keith îi place să se joace, să glumească, așa trebuie.
Rammstein îți place?
În parte da, dar unele chestii mi se par prea agresive – în fine, trupa asta cumva a trecut totuși pe lângă mine fără să lase urme vizibile, de fapt, nici nu apare pe canalele pe care le urmăresc eu de obicei.
Ce părere ai despre Nobelul pentru Literatură de anul acesta? Louise Glück, ce zici?
Am postat pe Facebook câteva fraze despre premiul de anul ăsta, acuma tot așa gândesc, așa că mă autocitez, ceea ce nu se face, dar uite că acum o fac totuși, vai mie! „Louise Glück? Nobelul? Serios?! Pentru niște cărticele cu poezii de-o pagină, două? Când există atâția autori geniali care au scris o operă imensă? Ce-i cu Thomas Pynchon, Mircea Cărtărescu, Margaret Atwood, Javier Marias și atâția alții? Autorii sunt atât de diferiți precum furnicile și hipopotamii, fluturii și balenele, aici comparațiile nu funcționează. Am tradus aseară o poezie de Glück în română, e un roman întreg, o dramă într-un degetar, o cascadă într-o picătură de apă.” Unii au înțeles din asta că n-o accept pe Glück și critic faptul că i s-a dat ei premiul, alții au venit cu antisemitisme, că i s-a dat premiul pentru că-i evreică, ce să mai spui, nimica.
Hălăduind și eu ca orice om pe Facebook, zilele trecute am dat de titlul ăsta: „Disney a introdus un avertisment mai ferm legat de rasismul din animațiile sale. Mesajul afișat în desenul Cartea Junglei.” Am accesat articolul și am aflat, printre altele, că „Mesajul însoțește chiar și animația Pisicile Aristocrate, în care apare o pisică cu „chipul galben”, care cântă la pian cu bețișoare chinezești pentru mâncare și Peter Pan, unde nativii americani sunt menționați ca „piei roșii”. Doamna și Vagabondul, care include elemente considerate rasiste și stereotipuri culturale are, de asemenea, un avertisment.”
Drept să-ți spun, nici nu mai știu cum să reacționez când văd așa ceva. Întrebarea mea pentru tine ar fi: Până unde?
E grotesc ce se întâmplă în cazurile citate de tine, o mare măgărie, o împletire de idioțenie extremă cu o poftă de distrugere a artei incredibilă, totul pleacă de la o ideologie, ideologiile sunt mereu otravă – dorința asta de a tăia și cenzura e compatibilă cu comunismul, cu nazismul, cu dictatura. Dacă citesc ce ai menționat mai sus, întâi îmi vine să râd în hohote, chiar râd, dar când mă gândesc că asta ar putea avea și chiar are consecințe în realitate, în țări astăzi democratice, îmi cam piere râsul și îmi fac cruce. Trebuie protestat, clar, trebuie făcut ceva împotriva acestui fenomen-pacoste, când și unde putem. Sigur că trebuie să luptăm neapărat împotriva rasismului, a discriminării, care, din păcate, încă există, dar nu asta e calea, dimpotrivă.
Există ceva pe lumea asta de care nu se poate râde?
Colaborez de mulți ani la o revistă lunară elvețiană de satiră și umor – acum au propus ca tema pentru noiembrie să fie moartea – deci, hai să zicem, că se poate râde de orice. Întrebarea e în ce ton și cum o faci, una e să spui ca Woody Allen „n-am probleme cu moartea mea, vreau doar să nu fiu de față când are loc”, alta e să râzi de un muribund, asta nu se poate sub nicio formă, n-ai să râzi nici de unul care e torturat crunt, dar poți râde de un dictator care visează să tortureze, imaginându-și cu drag torturi rafinate, timp în care îi cade o cărămidă în cap trimițându-l în eternitate, aici se râde cu poftă. Deci da și nu, și aici, umorul e mereu o chestie de perspectivă, de ton, de nuanță, umorul se mișcă foarte des la o graniță, pe care dacă o depășești, ai dat cu bățu-n balta lipsei de tact, de asta nu prea mai râde nimeni.
scrie un comentariu