Publicat de Editura Humanitas Fiction în colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de către Denisa Comănescu, romanul „Eu și Marilyn” de Ji-Min Lee a fost tradus din limba coreană de Diana Yuksel.
Ficțiune istorică și poveste de dragoste cu elemente de roman de spionaj, Eu și Marilyn surprinde tragedia Războiului Coreean, numit „războiul uitat“. În februarie 1954, la șase luni după armistițiu, Marilyn Monroe este invitată să țină câteva concerte la Seul în fața trupelor americane. Fapt real, în jurul căruia Ji-min Lee construiește un roman despre traumele provocate de război, despre supraviețuire, suferință și neașteptată alinare.
Apariție meteorică, senzuală și neverosimilă în rochia ei de mătase, cu umerii goi, Marilyn cântă despre iubire și seducție, vrăjindu-i pe soldați și pe localnici deopotrivă. Dintre toți, numai Alice J. Kim, o tânără care, lucrând ca dactilografă pentru armata americană, ajunge să-i fie translatoare, îi intuiește fragilitatea. Cu părul albit prematur, o nălucă într-un oraș-fantomă, aceasta face parte dintr-o generație de sacrificiu, chinuită de deciziile pe care le-a luat, de amintirea celor pe care i-a lăsat în urmă, de ororile cărora le-a fost martoră. Alice recunoaște în Marilyn un spirit înrudit și se regăsește în onestitatea ei abia disimulată, care o face atât de ușor de rănit. Drumurile tinerei căreia războiul i-a luat până și numele adevărat și ale divei hollywoodiene se intersectează, se separă, iar fiecare iese schimbată din scurta lor întâlnire.
„O carte răvășitoare, care oferă o imagine în profunzime a unui război aproape uitat. O istorie pe alocuri sumbră a unei supraviețuiri, cu pete întunecate, cu imagini fruste, șocante, ce-ți persistă în minte.“ – Daily Mail
Cartea poate fi cumpărată de la:
„Nu reușesc să înăbuș senzația de stranietate pe care o am de fiecare dată când privesc fotografiile din timpul acelor spectacole. Marilyn Monroe, simbolul senzualității, cântând pe ruinele războiului, e o imagine ireală. În același timp, spre surprinderea mea, e și o imagine caldă și plină de frumusețe. M-am gândit că asta nu era o imagine valabilă doar pentru Marilyn Monroe. Toate femeile care supraviețuiseră războiului aveau dreptul să cânte și să danseze așa ca ea, bucurându-se de viață. În același context, am început să înțeleg provocările întâmpinate de femeile moderne care frecventau saloanele de dans, o problemă aprig dezbătută în perioada ce a urmat războiului. Poate că tocmai trecerea prin dreptul morții le făcea să îmbrățișeze viața necondiționat și să rămână radioase, în ciuda condițiilor neprielnice. Mi-am propus așadar să creionez tocmai portretul unor astfel de femei, care se agățau cu toată ființa de viață.“ – Ji-min Lee
Fragment
Seulul m-a întâmpinat confortabil, la fel de plin de speranță și de teamă ca și mine. Aveam doar două opțiuni: să-mi găsesc o slujbă sau să mă mărit. Tot ce puteam face era să predau în particular sau să lucrez în vreo cafenea, dar nici una din slujbele astea nu avea nici o legătură cu abilitățile mele. Unchiul meu s-a oferit să-mi dea câteva sfaturi. Mi-a spus că totul era neschimbat, doar steagul care fluturase pe clădirea administrației japoneze fusese înlocuit cu steagul cu dungi și stele al statelor unite. Probabil că era adevărat, dat fiind că unchiul meu, fost funcționar în administrația japoneză, nu părea să sufere. Mi-a arătat un manifest aruncat dintr-un bombardier american B-29 imediat după eliberarea Coreei. era un comunicat semnat de generalul Hodge, cu titlul în engleză, care zicea Către poporul coreean, după care continua în limba japoneză anunțând că, în generozitatea ei nemărginită, armata americană avea să ne ocupe țara, asigurându-ne fericirea. Unchiul meu păstrase manifestul ca pe un suvenir de la eliberare și se străduise din răsputeri să-și facă relații în armata americană. Prin legăturile lui din vremea în care se ocupase de un cinematograf din Suwon, am reușit să obțin o slujbă la biroul central pentru distribuția filmelor din cadrul administrației militare americane. În cadrul acestui birou, unicul distribuitor al celebrelor filme de la Hollywood, mi-am descoperit adevărata vocație. Cu dicționarul în mână, traduceam titlurile filmelor și le făceam câte un scurt rezumat. Aveam și alte îndatoriri, cea mai interesantă dintre ele fiind aceea de a crea afișe pentru filme, unde mă foloseam de ceea ce învăța- sem la școala de artă. Inventam postere pentru filme pe care nu le văzusem, desenând în culori vii momente dramatice cu femei frumoase și bărbați fermecători, undeva în Vestul sălbatic. Străzile orașului erau înțesate de afișe, foi volante, discursuri și slogane ale organizațiilor politice de toate culorile, de la Partidul democrat și Guvernul provizoriu, la Partidul Comunist și Partidul Popular, dar în lumea mea imaginară, eu mă delectam liniștită cu cocktailuri pe plajă în Santa Monica. Activitatea mea poli tică se rezuma la a-l susține pe Yo Un-hyung[1] pentru simplul fapt că aducea cu domnii eleganți din filmele alb-negru hollywoodiene. Când a murit subit, m-am întristat grozav la gândul că sute de ani de atunci înainte țara noastră nu avea să mai găsească un asemenea politician chipeș. În ’46, când administrația americană[2] a deschis Biroul de informare a Publicului, m-am folosit de relațiile pe care mi le făcusem și am obținut un post acolo. Era perioada în care guvernul american distribuia gratuit tone de materiale și buletine informative, precum Revista fermierului și Știri internaționale, pentru a lumina mândrul popor coreean, în mare parte analfabet. Totodată, se produceau variate postere și fițuici menite să ajute ca mesajele americanilor să ajungă în mod eficient la populația cu ochii oblici. Mâinile mele, obișnuite să lucreze cu chipul simpatic al lui Gene Kelly, s-au pus în slujba autorităților americane îngrijorate pentru poporul coreean și au început să deseneze afișe care promovau prevenirea infecțiilor parazitare sau siguranța rutieră, aducându-mă cu picioarele pe pământ.
Nu că vreau să mă dau mare, dar în perioada aceea mă bucuram de o oarecare popularitate, nu ca o mare scriitoare, de exemplu, dar suficient încât să nu disper. Eram unică în felul meu: o femeie plătită de armata americană fără să fie prostituată. Nu eram nicidecum una dintre tinerele frivole care frecventau petrecerile de la Hotelul Peninsula, dar situația mea putea da naștere unor neînțelegeri. Foarte bine. Îmi doream să stârnesc neînțelegeri cât mai complexe și mai scandaloase și cât mai multă invidie. Voiam să fiu o femeie independentă, mândră și sofisticată. Ba nu. Ce zic eu? Voiam să fiu o fecioară plină de inocență și delicatețe. Să fiu frumoasă ca o tragedie. Sau poate voiam cât mai repede un copil? Nu. Voiam ca bărbații să îngenuncheze plângând la picioarele mele. Ba nu, știu. Abandonată, voiam să sufăr de pneumonie, scuipând sânge în batista albă. Nu, nu, nu! nimic din toate astea. Habar n-aveam ce voiam. Nu reușeam nici măcar să mă hotărăsc ce fel de om voiam să fiu. Eram singură și derutată. E inutil să mai spun că tânjeam după iubire și că simțeam că înnebunesc dacă iubirea nu-mi era împărtășită. Eram gata să dispar de pe fața pămân- tului, dacă dragostea mi-o cerea. Atunci a apărut el în viața mea.
Înghit în sec amintindu-mi de el. Nu din dorință, căci el nu mai are nici o legătură cu viața. Pur și simplu, mi se usucă gura ori de câte ori îi pronunț numele. Amintirea lui îmi răscolește creierul, lăsând în urmă doar ruine. Mă privește drept în ochi, apoi se înfige în globul ocular străpungându-mi corneea, îmi scuipă pe lacrimi și, mânjindu-mă astfel, urlă la mine. Am să înnebunesc ținându-l astfel în mine. Mă prefac că-mi trăiesc liniștită viața, când, de fapt, amintirea lui mă ucide. E singurul răspuns logic. Să nu mă pot uita în trecut, la vremurile în care iubeam, asta e pedeapsa mea, pe care mi-o aplic singură.
Yeo Minhwan. Rostesc acum numele bărbatului pe care l-am iubit cel mai mult și l-am urât cu egală pasiune. Ne-am cunoscut în vara anului 1947. Poate că mai înainte de asta ne-am văzut măcar o dată în vis. Dacă ar fi fost așa, probabil că ne-am fi iubit la infinit, fără se ne mai trezim vreodată.
Pe la începutul verii am avut treabă la firma de import-export care își avea sediul la Hotelul Peninsula. Atmosfera din hotel mustea de exotism și ipocrizie colonială, căci acolo își făceau veacul ofițeri americani, afaceriști străini, politicieni coreeni care trăiau ca niște căpușe de pe urma administrației americane și câte o frumusețe locală învăluită în mister. Când am văzut ușa liftului deschizându-se, am luat-o la fugă să apuc să urc. Nu știu cum se face că tocmai atunci liftiera, o noutate prezentă doar la Hotelul Peninsula, lipsea.
În urma mea a urcat un domn.
— Etajul șapte, a spus el cu o voce blândă.
Am rămas nemișcată. Îi simțeam privirea ațintită în ceafă și o urmă de parfum de scorțișoară. Liftiera a apărut în fugă, cerându-și scuze pentru întârziere. Am început să urcăm, învăluiți în miasma abia perceptibilă de scorțișoară. Liftul s-a oprit la etajul patru și s-au deschis ușile. Ceva mă făcea să nu mai vreau să cobor. Voiam să mă întorc, să văd cui îi apar ținea vocea aceea, dar n-am avut curaj. Nu era mare lucru, dar mi-era rușine. Acela a fost un moment foarte straniu.
Nu după mult timp, am avut din nou o experiență asemănătoare în liftul din clădirea administrației americane. În ziua aceea liftul era foarte aglomerat, dar și așa am simțit privirea cuiva ațintită spre mine. Intenționat n-am mai coborât. Oamenii au coborât unul câte unul, până n-a mai rămas în lift decât cel care mă privea. Rămăseserăm în lift, suspendați în aer, ascultându-ne suflul. Oare viața mea ar fi luat o altă turnură dacă n-aș fi privit atunci înapoi? Chiar de-aș fi știut că sunt blestemată să mă transform în stană de piatră dacă mă întorc, tot mi-aș fi urmat instinctul. Așadar m-am întors și l-am văzut. Parcă aștepta de o veșnicie să mă întorc. Ne-am recunoscut. Nu mai auzeam nimic în afara bătăilor puternice ale inimilor noastre, nu ne puteam desprinde privirile unul de celălalt, ca și cum lumea încetase să mai existe în jurul nostru. Un miros subtil de scorțișoară a învăluit cutia aceea în care ne aflam, sugerându-mi că soarta îmi era scrisă acolo, deasupra pământului.
Era celebru. Auzisem și eu diverse zvonuri despre el. După ce absolvise Universitatea Imperială din Tōkyō, studiase la Stanford, făcând parte din elita renumitei universități americane, pentru ca mai apoi să devină un foarte apreciat autor și traducător, membru al Uniunii Scriitorilor din Coreea. Acum lucra la Biroul de Informare a Publicului de pe lângă administrația americană.
— Azi l-am întâlnit pe domnul Yeo Minhwan, spun ca și cum le-aș fi povestit un vis colegilor din birou, deloc curioși.
— A, zâmbărețul. Mereu zâmbește impasibil, dar nu știi niciodată ce gândește, îmi aruncă cineva un indiciu din mers.
Cu costumul lui, peste care fierul de călcat părea să nu treacă niciodată, și cu șuvița de păr pe care o tot dădea la o parte, Yeo Minhwan părea bonom, dar fața lui prelungă și cenușie nu trăda nici o emoție. Nici ochii reci, ca două pietricele de la rădăcina unui bonsai, nici nasul drept, ce amintea de toarta unei vaze de porțelan, nici buzele prea bine conturate și moi nu divulgau nimic. Aparența aceea de bărbat rafinat era masca lui ucigătoare. Avea toate trăsăturile unui trădător tipic, devotat doar unor valori, un comunist în slujba administrației militare americane. Ce putea fi mai grăitor de atât? Era limpede că nu avea nici un interes și nici o dorință să se arunce într-o poveste pasională. Știam că avea să mă ignore, căci eram doar o tânără naivă, visând la marea dragoste, dar eram convinsă că până la urmă avea să mă iubească. Asta nu pentru că aș fi fost frumoasă sau neprihănită ori fermecătoare, ci pentru că eram convinsă că, dacă viața îmi oferea o singură șansă la iubire, l-aș fi ales pe el. Bărbații au un radar pentru astfel de neghiobii. Prizoniera propriei mele iluzii, m-am apropiat de el, cu fruntea plină de broboane de sudoare ca niște perle transparente, m-am prezentat și i-am propus să ieșim la un ceai.
— Să mergem la restaurantul Hotelului Peninsula. De data asta promit că n-o să te mai confund cu liftiera, a spus el și, parcă rușinându-se, a luat-o înainte fără să mă privească.
Cu mare greutate mi-am stăpânit dorința în timpul conversației jenante și banale, așteptând să mă ia pe sus valul pasiunii. O săptămână mai târziu, când m-am trezit în patul lui, plânsă și leoarcă de sudoare, mi-am dat seama că eram a o geamandură în derivă în mijlocul mării. Apa care mă legăna era atât de rece, încât îmi îngheța sufletul. De undeva din apele acelei mări mă pândea o primejdie care punea la un loc speranța și disperarea. În timp ce eu visam să găsesc într-o bună zi marea iubire, și el spera la rândul lui. „Dacă în viață trebuie să ai parte și de o decepție, atunci să fie ăsta momentul meu de decepție.“ Probabil așa gândea când m-am rostogolit ca un măr la picioarele lui, făcând destinului o ofertă de nerefuzat.
Așa a început legătura noastră secretă, a cărei natură ilicită ne-a apropiat foarte mult. Eu am început să-mi subțiez sprâncenele, să am un aer mai matur, el a început să-și facă mici tăieturi în bărbie când se bărbierea. Glumeam și îl necăjeam ca și cum ar fi fost mai tânăr decât mine, când, de fapt, era cu cincisprezece ani mai în vârstă. Mă privea foarte serios, ca un copil cu orgoliul rănit. Atunci îmi plăcea cel mai mult.
— Domnule Yeo! Alo! domnule Yeo, v-a crescut barba!
Când îl necăjeam așa, mă urechea ușor de două ori.
— Hai să-ți citesc norocul! dă-mi ceașca de cafea! Hmm… o să întâlnești un bărbat chipeș.
Mereu îmi citea norocul când stăteam așa în pat, delectându-ne cu câte o ceașcă de cafea răcită. De câte ori citea în zațul de pe fundul ceștii, știam că destinul meu era să mă îndrăgostesc de el. În pat mâncam, ne beam ceaiul și citeam. Patul acela era pentru noi lumea întreagă.
— Îmi plac alunițele tale. Sunt ca o constelație. Ar trebui să-mi poarte numele, dat fiind că eu am descoperit-o.
Pe obrazul drept, lângă colțul ochiului, avea câteva alunițe minuscule, pe care doar o iubită care-l privea de aproape le-ar fi putut vedea. Îmi plăcea să ating cu degetele punctulețele acelea maronii și să suflu peste ele. Răsuflarea mea le făcea să lumineze ca niște stele minuscule, care dispăreau în zori. Râdeam exagerat și mă minunam din orice. Râsul și prospețimea mea umpleau garsoniera în care locuia singur, la etajul unei case în stil occidental din Jeongdong. Idila noastră secretă a durat mai bine de un an. În tot acest timp, îl așteptam în încăperea lui dormind, răscolind sertarele sau spălându-mă pe față. El se întorcea obosit acasă și, în timp ce eu mă lansam într-o ciripeală neîntreruptă, mă privea fără nici o expresie, cum îi privesc profesorii pe elevii din clasa repetenților. Eram total dezinhibată în fața lui și mereu mulțumită, ca un copil care niciodată nu se îndoiește de iubirea părintelui. Totul era de o lipsă de sens perfectă, până într-o zi, în care îl pri- veam schimbându-și hainele după ce se întorsese dintr-o delegație și mi-am dat seama că lipsea ceva. În încăperea aceea însorită în care se săvârșea adulterul era un ceas de perete, unul singur, care se oprise,cine știe când, taman la ora aceea vagă, patru și jumătate.
— Soția mea e însărcinată, mi-a spus în liniște, întors cu spatele.
M-am gândit că ceasul arăta cu siguranță ora patru și jumătate, căci aceea e ora la care începi să renunți la restul zilei. M-am uitat spre ceas și mi-am atins buzele tremurânde, ca să mă calmez. O amantă își pierde demnitatea în clipa în care își pierde identitatea. M-am ridicat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și m-am apropiat de fereastră. Voiam să par o amantă profesionistă. În aroganța mea, nici măcar nu știam că nu există amantă lipsită de pretenții, așa cum nu există prostituată virgină. Trebuia să recunosc că eram cât se poate de geloasă, de revoltată și de disperată, dar n-am putut. În schimb, bâjbâind, mă străduiam din răsputeri să mă țin tare. După zece ani de căsnicie nefericită, timp în care n-a reușit să aibă un copil, acesta a apărut după ce mă întâlnise pe mine! Era un semn, o avertizare: iubirea putea aduce viață acolo unde nu era iubire. Pe lângă ceasul de perete am mai descoperit ceva ce până atunci nu existase în încăperea aceea: un sentiment de vină. Asta am văzut la Minhwan când s-a întors spre mine și m-a privit plin de remușcări. În clipa aceea încă mai aveam de ales. Aveam în față un bărbat care îmi arăta mai degrabă compasiune decât dragoste. Nici o femeie nu mai e frumoasă atunci când e compătimită. Ar fi trebuit să fac stânga-m prejur și să o iau la fugă în clipa în care am citit milă în privirea lui. În schimb, mi-am încolăcit brațele în jurul gâtu lui său, plângând din răsputeri.
— Te rog, rămâi cu mine! Nu-ți cer nimic. Doar rămâi lângă mine, am țipat agățându-mă de el.
Nu mai aveam nici o rușine. Ba nu, când l-am prins de mână eram moartă de rușine. El mi-a mângâiat părul ud, privindu-mă cu jale. Prefăcându-mă că plâng, am început să îi observ fiecare gest. Când o femeie plânge și se agață de un bărbat, acestuia nu-i este permis să se poarte cu aroganță. Femeile au o capacitate fantastică de a ține minte momentele de umilință pentru ca mai apoi să le ia drept pretext pentru a-i înșela pe bărbați. Când țin în brațe o femeie nefericită, bărbații trebuie să știe că devin automat parte din nefericirea ei. Fusesem extrem de singură, de aceea tânjisem după el, nu din pură iubire. În visurile mele nătângi, odată ce îl prindeam, aveam să-l țin lângă mine până când devenea al meu, primindu-mi astfel răsplata pentru tristețea de până atunci. Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că nu eram decât o amantă tânără și nepricepută. Jur că nu eram capabilă de atâta rău încât să-i atrag pe toți într-o capcană. Și-atunci de ce? de ce l-am trădat? De ce l-am sedus pe prietenul lui?… De ce l-am rănit?… Și cum de am ajuns să-i ucid copilul?
[1] Yo Un-hyung (1886–1947), al cărui nume este transliterat și Lyuh Woon-hyung, a fost una dintre personalitățile marcante ale perioadei coloniale în Coreea, făcând parte din guvernul provizoriu, organizat în exil la Shanghai. În septembrie 1945, după recăpătarea independenței, Yo Un-hyung s-a aflat printre cei care au proclamat întemeierea Republicii Populare Coreea, devenind vicepremier, promovând o politică de centru-stânga. După intrarea trupelor americane în țară, generalul Hodge n-a recunoscut acest guvern, iar Yo a fost nevoit să demisioneze. A murit asasinat în iulie 1947 de către un tânăr refugiat din Coreea de Nord. 1. numit oficial usamGiK (united states military Go vernment in Korea), guvernul militar american a admi nistrat partea de sud a peninsulei Coreea după cel de-al doi lea Război mondial până în august 1948, când a fost pro clamată Republica Coreea.
[2] Numit oficial USAMGIK (United States Military Government in Korea), guvernul militar american a administrat partea de sud a peninsulei Coreea după cel de-al doi lea Război mondial până în august 1948, când a fost pro clamată Republica Coreea.
Ji-Min Lee s-a născut la Seul în 1974. A studiat literatura în cadrul Departamentului de Scriere Creativă al Universității Hanshin din Seul și a urmat cursuri postuniversitare de scenaristică la Universitatea Națională de Arte din Seul. În 2000, sub pseudonimul Ji-hyeong Lee, a câștigat Premiul Munhakdongne pentru Tinerii Scriitori cu romanul Se poate trăi fără distrugere și moarte? (Manghageona jukji ango sal su itkenni?), mai târziu republicat cu titlul Modern Boy. Ecranizată în 2008 de Ji-woo Jung, cartea redă o poveste de dragoste de la sfârșitul anilor 1930. În 2004 a publicat romanul Deprimarea interzisă (Jwajeol geumji), iar în 2008 i-a apărut volumul de povestiri Mă roagă să-l conduc (Geu namjaneun naege baraeda dallago handa). În 2009 a publicat romanul Eu și Marilyn (Nawa Marilyn; Humanitas Fiction, 2020), tradus în Marea Britanie ca Marilyn and Me și în Statele Unite sub titlul The Starlet and the Spy, care a devenit bestseller internațional. În 2010 i-a apărut Extremele tinereții (Cheongchungeukangi), un roman despre o femeie infectată cu un virus al iubirii pentru care nu s-a descoperit încă un antidot. Toate lucrările sale de ficțiune au fost traduse în engleză.
Ji-min Lee este și o scenaristă de succes, multe producții coreene pentru televiziune purtând semnătura sa.
scrie un comentariu