Mihail Victus (n. 1986, București) a debutat cu proză în revistă în 2009 și a obținut numeroase premii literare, la concursurile consacrate: „Marin Preda”, „Ioan Slavici”, „Mihail Sadoveanu”, „Radu Rosetti” etc. Când nu scrie, pictează, face sport sau suflă-n muzicuță. Citește în fiecare zi.
CĂRȚI PUBLICATE
● Toate păcatele noastre, 2021, ed. Litera | roman | nominalizare Cea mai bună carte a anului (Agenția de Carte); nominalizare Tânărul prozator al anului (Gala Tinerilor Scriitori)
● Fracturi, 2019, ed. Vremea | roman | nominalizare Cea mai bună carte a anului (Agenția de Carte); laureat al Premiilor „Cristian Săileanu”
… apoi s-a dezbrăcat, ca de fiecare dată înainte de-a se întinde în iarbă. A rămas câteva momente în picioare, cu degetele mari ale mâinilor strecurate în elasticul chiloților – colțurile gurii fremătând într-un surâs reținut în timp ce se uita cu atenție la Martin. A împins rapid chiloții în jos, până la genunchi, și i-a împins cu picioarele în iarbă, așa cum procedează băieții când se dezbracă și nu mai fac efortul să se aplece. Martin nu și-a putut întoarce privirea dinspre zona coapselor pe care ea nu încerca în vreun fel să o acopere și nici nu a fost conștient de insistența lui până când nu i-a auzit glasul.
Zi-mi unde să stau și cum vrei.
Pentru că el încă nu spunea nimic, Leela s-a lăsat în iarbă, s-a întors cu spatele și s-a sprijinit în cot, zona dintre umărul ridicat și coapsă formând o semilună, capul întors pe jumătate, în profil.
Așa, l-a întrebat.
S-a întors spre el, părul despletit acoperind un sân, celălalt sân expus în totalitate de brațul tras spre spate și cu palma pe coapsă, chiar deasupra firelor mici de păr care se înmulțeau și formau un vârf de săgeată între picioarele împreunate.
Așa, l-a întrebat.
Da, a zis Martin.
Ș-a fixat șevaletul (dăruit de maică-sa imediat după ce începuse studiul de culoare la atelierul maestrului Luben) și cartonul grunduit și a folosit o coadă de pensulă pentru măsurarea proporțiilor, deși de-acum era convins că ar fi reușit să o reproducă pe Leela din memorie aproape până la cel mai mic detaliu, colțurile dinspre interior ale ochilor curbate puțin în jos, ca la femeile japoneze, forma sprâncenelor și distanța dintre ele, pomeții rotunzi și pronunțați, vârful nasului puțin îndreptat în sus, cu nările care începeau să pulseze înainte de-a chicoti și când trecea prin orice fel de emoție, buza de sus aproape de două ori mai groasă decât cea de jos, mica adâncitură din obrazul stâng, ca și cum ar fi fost apăsat de un deget invizibil de copil, oasele pronunțate în fiecare zonă a trupului, dar într-un fel care lui i se părea plăcut, în armonie cu mușchii definiți, primele două degete de la fiecare picior lipite între ele până la jumătate, anomalie care o făcea și mai unică, pentru că oricum nu semăna cu niciuna dintre femeile alea care pozau în reviste și cu atât mai puțin cu cele din albumele de artă, cu trupurile lor netede și albe și moi.
Îl găsiţi pe Mihail Victus aici: www.mihailvictus.eu
Dacă doriţi să susţineţi site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
scrie un comentariu