Editura Humanitas şi citestema.ro vă oferă un fragment în premieră din volumul colectiv Ce pozne-a mai făcut cățelul meu. Povești care se bucură și dau din coadă, coordonat de Tatiana Niculescu, apărut la Editura Humanitas.
„Cum se poate să ai atâta poftă de viață și de ghidușii și, în același timp, să întruchipezi modestia cumințeniei, odihna tăcerii, calmul înțelepciunii, fidelitatea fără cusur și faptul de a trăi, viu și alert, în prezent? Se poate, dacă ești câine.
Acest volum este rodul unei indignări hazlii. Când am aflat că Editura Humanitas avea în pregătire un volum colectiv dedicat pisicilor (Ce vrăji a mai făcut pisica mea, 2023), mi-am manifestat comic dezacordul, protestând în numele stăpânilor de câini. Protestul meu a devenit o carte cu poze și povești despre căței spuse de stăpânii lor. Iar cartea li se adresează tuturor iubitorilor de animale.“ — Tatiana Niculescu
Volum colectiv cu texte de:
MIHAELA BĂRBUȘ • IOANA BOTH • MARIUS CHIVU • RADU COROZEL • WILHELM DANCĂ • MIHAI FRĂȚILĂ • DORIAN GALBINSKI • GEORGETA-ANCA IONESCU • SELMA IUSUF • RIRI SYLVIA MANOR • CIPRIAN MĂCEȘARU • MIHAELA MIROIU • LIVIU PAPADIMA • CĂTĂLIN PAVEL • OANA PELLEA • CRISTIAN TUDOR POPESCU • CRISTIAN PREDA • DUMITRA RÂȘNOVEANU • GABRIELA TABACU • SARA TURETTA
FRAGMENT
Marius Chivu
Despre oameni, câini și alte sălbăticiuni
Rex. A fost singurul nostru câine care a murit de bătrâneţe. Un animal frumos, cu blana gri, dar ursuz și capricios. Bunicul patern îl bătea, dacă nu venea înapoi la lanţ, iar bunica îi făcea turtă de tărâţe pe care Rex o mânca doar când îl răzbea foamea. Era pe vremea comuniștilor, iar naţionalizarea îi sărăcise pe bunici. Munceau pentru CAP propriile pământuri din jurul casei. Îmi povesteau că, atunci când îi recoltau, aveau grijă să însemneze un loc anume unde îngropau cartofii, pe care noaptea se duceau pe furiș să‑i dezgroape și să‑i aducă acasă. Doar că noaptea, pe tarlaua unde munciseră peste zi, se întâlneau toţi vecinii lor, care și ei ascunseseră cartofi. Treceau unii pe lângă alţii prin întuneric, fiecare în căutarea propriului ascunziș, dar se făceau că nu se văd. Bunicii aveau nenumărate astfel de povești despre complicitatea tacită la furtul recoltei de pe propriul pământ.
Rex a resimţit și el comunismul. Era tot timpul hămesit. Odată, când bunicii munceau la CAP, i‑am dus o pâine întreagă pe care i‑am aruncat‑o de la distanţă. Mi‑era frică de el, căci uneori, animat de cine știe ce închipuire, dădea să mă muște când îl mângâiam, iar un văr de‑al meu o păţise rău: a vrut să vadă îndeaproape cum roade niște oase, a vârât capul în coteţ, iar Rex l‑a mușcat de frunte.
Așa că stăteam departe și îl priveam cum mănâncă pâinea (veche și tare), când o bucată a sărit dincolo de lungimea lanţului. Am împins înapoi cu piciorul colţul de pâine, dar câinele m‑a prins de gleznă, am căzut pe burtă, iar el și‑a înfipt colţii în fesa mea dreaptă. A apucat să smulgă o bucăţică de carne înainte să mă rostogolesc cât să nu‑i mai ajungă lanţul. A rămas cea mai mare cicatrice de pe corpul meu. În mod ironic, acel câine mereu hămesit a fost singurul care a prins bătrâneţea, fără să moară, precum toţi cei care l‑au urmat în lanţ, loviţi de vreo mașină sau înfulecând momelile otrăvite puse anume de săteni pentru vulpi. De fapt, Rex n‑a murit de bătrâneţe, ci la bătrâneţe: bunicul a chemat pădurarul să‑l împuște când au început să‑i cadă dinţii. A prins însă căderea comunismului și, la un moment dat, a mâncat pâine pe săturate.
Cartea este disponibilă şi aici: libhumanitas.ro.
scrie un comentariu