Între filosofie și poezie există o legătură de sânge: cei mai frumoși nebuni ai lumii, filozofii și poeții, căutând să-și explice și să explice misterele lumii, au coborât în ei înșiși și au găsit absolutul. Unic și incredibil de spectaculos, omul, suma imperfecțiunilor sale, respectă întru totul principiul enunțat de Aristotel în „Metafizica”, atât de concis: „întregul este mai mult decât suma părţilor sale”. Singura ființă – știută deocamdată – dornică de a cunoaște tot despre un întreg univers este ea însăși un univers.
Mihai Ursachi, contemplativ, lucid și rațional, urmându-și zborul necontenit al gândurilor, a tras un loz câștigător: hazardul. Poezia lui, o filosofie subtilă, urmărește echilibrul cosmic și-i respectă legile nescrise. Universul e pașnic, liniștit, fără stridențe, în armonie cu tot și cu toate. Poetul, în permanentă căutare de frumos, sublima înfăptuire, vrea cu orice preț această armonie. Iar dacă nu o găsește o inventează.
„Și nu se mai aude… Prin vaste nebuloase/ mai rătăcesc departe, stinghere și disperse,/ ca niște fluturi îngeri; nici semn nu mai rămase,/ și căile-s pierdute, pe care totuși merse. (…) Spre lacurile perfecțiunii duc drumurile sfinte,/ și pânza lui subțire cu-a cerului e una,/ pe care delirează febrilă și fierbinte/ Corabia, nebuna. (…) Făclii din ceara vieții aprindeți și cunună/ de chiparos și laur gătiți pentru-necatul/ ce cârmuie prin stele Corabia nebună./ Până-n înaltul apei i-atât de-adânc întinsul,/ bătăile de clopot abia dacă-l străbatu-l,/ ca zvonul sărbătorii s-ajungă pân’ la dânsul… ” („Missa solemnis”, pag. 76-78)
Ironic, „căci tu fiind de felul tău/ muiere pururi fără saț,/ ți-au trebuit atâți bărbați/ câte femei am avut eu”, autoironic, „Vezi-ți de treabă, Ursachi,/ și renunță la obișnuința vicleană a poeziei”, rege, „Mă distrez de minune cu mine” și saltimbanc, „Întâia oară vei vedea/ și vei pleca și vei uita./ ci înc-o dată dacă vii/ vei auzi și vei trăi.// a treia oară-ai să rămâi”, Mihai Ursachi, poetul-filozof, se scufundă în abis, descoperă adevăruri, le înțelege și le arată lumii. La Eminescu și la Nichita mai găsim o asemenea intensitate a trăirilor.
Orice creație autentică de artă, în general, și poezia, în special, este transformarea unui amalgam disparat de idei, forme și culori într-o structură unitară și compactă. Tensiunile ideatice și formale ale organizării unui poem, cuvânt cu cuvânt și vers cu vers, realizează un microcosmos perfect care condensează și-n același timp iradiază macrocosmosul, universul, infinitul.
Logica internă a unei opere de artă – poezie, tablou, simfonie etc. – este reflexia infinitului, iar dintre toate artele, poezia este de departe cea mai la îndemână pentru că noi, oamenii, înainte de a dansa sau de a cânta, înțelegem și ne facem înțeleși prin cuvinte. Cuvintele au o forță imensă și, spuse într-un anumit context sau sub o anumită formă, trezesc în cititor ceva de neimaginat. Este riscant să te joci cu cuvintele, pot dărâma oameni, dar a ști cum să le potolești și să le aduci până la nivelul la care descătușează minți și inimi, este o artă. Iar Mihai Ursachi este un artist emerit.
Mihai Ursachi, „Marea Înfățișare”, Editura Cartier, anul publicării: 2016, nr. pagini: 256
Cartea este disponibilă pe libris.ro.
scrie un comentariu