O citesc pe Lavinia Branişte de câţiva ani şi mi-a plăcut dintotdeauna faptul că atât în prozele scurte, cât şi în roman, stilul şi vocea ei sunt recognoscibile. Bogdan Alexandru Stănescu a remarcat cândva personajul ei feminin, uşor de identificat de la un text la altul. Că era vorba de „Escapada”, volumul de proză scurtă din 2014, sau de „Interior zero”, romanul precedent (2016), personajul principal al Laviniei Branişte a fost cam acelaşi: o tânără care e ori freelancer ori lucrează în vreo firmă, care nu are o locuinţă proprie şi afişează un amestec de nesiguranţă-ezitare-ruşine socială, laolaltă cu un soi de ironie defensivă, utilă în supravieţuire.
Şi în „Sonia ridică mâna” personajul principal e tot o tânără, care corespunde trăsăturilor de mai sus. Sonia trebuie să scrie un scenariu de film care s-o aibă în centru pe Zoe Ceauşescu (şi relaţia ei cu mama, Elena), astfel că ea caută informaţii legate de anii 70-80, atât prin familie, cât şi prin prieteni şi cunoscuţi, la diverşi oameni care-şi mai amintesc câte ceva despre comunism.
La început, mi-am spus că nu se poate ca un roman al unui scriitor român atât de tânăr să se refere tot la comunism. Totuşi, citind cartea, dezamăgirea mi s-a atenuat, pentru că „Sonia ridică mâna” nu şi-a propus să amintească ori să reconstruiască acele vremuri triste din anumite puncte de vedere, ci să vadă dacă şi cum se mai poate scrie despre acea temă la atâţia ani de la schimbarea de regim.
Toate căutările Soniei au rostul de a demonstra că despre comunism a ajuns foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să scrii azi, ca tânăr care nu ai trăit acele vremuri. Scenariul Soniei înseamnă ca ea să poată alipi diverse amintiri şi informaţii pentru a obţine din ele un întreg coerent. O misiune deloc simplă, pe care ea se străduieşte să o îndeplinească, după cum, în paralel, încearcă să afle mai multe şi despre trecutul tatălui ei, care şi-a părăsit familia când Sonia era mică.
O istorie mare şi una mică, între care Sonia baleiază, încercând să adune resturi. Sunt fire care se derulează simultan, în timp ce în plan secund apar tot felul de personaje, atât masculine, cât şi feminine, multe dintre ele cu potenţial, însă parcă niciunul exploatat aşa cum ar fi putut Lavinia Branişte. Pentru mine, Dani, Paul, mama Soniei, cel care-i dă sarcina să scrie scenariul sunt până la un punct foarte interesanţi, însă i-aş fi vrut şi mai concreţi de la un punct încolo. Singurul memorabil cu adevărat rămâne bunicul Soniei, cu care ea locuieşte pentru câteva zile, dar şi la el rămâi cu nişte spaţii, cu nişte întrebări.
Poate că asta a fost intenţia Laviniei Branişte, să pună cap la cap nişte frânturi de personaje, care să joace în jurul Soniei. Să spună că, asemenea istoriei, şi cei din jurul nostru sunt alcătuiţi tot din fragmente, pe care, ca să le interpretezi cât mai bine, ar trebui să le lipeşti cât mai aproape de original. Lucru imposibil.
„Viaţa ei e dintr-odată fragmentată în segmente infime, de câte o zi sau două, de câte o săptămână sau două, nu e în stare să vadă mai departe de atât.
Cioburi. Asta e totul. O grămăjoară de cioburi.”
Nu o să spun ce se întâmplă cu scenariul, dacă este sau nu terminat, după cum n-o să divulg nici cum se situează Sonia în raport cu Dani ori cu Paul. Oricum, multe rămân deschise în romanul acesta, care nu este despre alb sau negru, bine sau rău, cât mai degrabă despre ceaţă, indecizie, neclaritate. Una peste alta, cred că Sonia este prizoniera mai multor lucruri pe care nu are cum să le lămurească, mai toate fiind independente de voinţa sa, mai ales că ţin de trecut. Între ele, cum să se raporteze la comunism ca una care s-a născut după, sau cine a fost de fapt tatăl ei şi cum anume îi influenţează relaţiile actuale faptul că el a părăsit-o când era mică.
Titlul face trimitere la o scenă în care Sonia, aflată în publicul unei dezbateri despre comunism, este contrariată că se poate glumi pe seama unui trecut mai degrabă trist. Ea ar vrea să le adreseze intelectualilor o întrebare legată de acest lucru, însă întrebarea rămâne doar în mintea ei, după cum nici mâna nu este ridicată suficient de sus.
Probabil, cu timpul, multe întrebări se sufocă, multe mâini rămân neridicate şi chiar şi adevărul istoric (cel mare sau cel mic, personal) se schimbă din cauză că nu mai ştim să-l chestionăm aşa cum ar trebui. „Sonia ridică mâna” nu este încă o carte despre comunism, ci mai degrabă un colaj despre cât de greu este să recompui istoria mai mult sau mai puţin personală.
Lavinia Branişte, „Sonia ridică mâna”, Editura Polirom, anul publicării: 2019, nr. pagini: 256
Cartea este disponibilă pe libris.ro.
scrie un comentariu