„Aşa-i cu nefericirea, rămâne în obiecte.” – Emilia Faur, Viața e a mea
Având stilul consacrat al prozei autohtone contemporane, Emilia Faur debutează în proză la Editura Polirom cu romanul Viața e a mea, o cartografiere îndrăzneață a modului inechitabil și injust în care femeile sunt văzute și tratate în societate, a măsurii în care societatea noastră încă are nevoie de reparații capitale.
Emilia Faur nu se sfiește să apere, prin scris, drepturile femeilor care, prin definiție, chiar dacă legea nu o spune decât voalat, în societatea patriarhală, sunt considerate persoane vulnerabile în inima unei societăți care nu le apără.
Absolventă de Filosofie în cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, Emilia Faur a publicat articole și recenzii, proză sau poezie în reviste culturale precum Vatra, Apostrof sau Tribuna. În 2012 a publicat volumul de poeme 21 (Editura Emma Books).
Emilia Faur reglează fin discrepanțele dintre imaginea unei vieți de familie din afară și provocările ascunse de familia extinsă, greutatea unor norme și așteptări incorecte, apăsătoarele secrete pe care femeile precum protagoniste supuse violenței domestice sau în confruntarea cu depresia încearcă să le țină într-un fragil și periculos echilibru.
Etichetele dor, condiționările adesea nerostite țin de un trecut al unei inegalități cu atât mai profunde:
„De treabă, la locul ei, fără trecut, mă rog, fără o agendă sexuală notabilă, oricum, nu una pe care s-o fi etalat în vreun fel. Asta e impresia lor. Nici nu manifestă nu știu ce sex-appeal. Poate un soi de fragilitate, care are trecere la mama-soacră. Să o spun pe șleau: pare o sfrijită”.
Emoțiile iubirii sunt aproape invizibile în această carte a relațiilor disfuncționale, a greului care vine la pachet cu maternitatea și pe care Greta și Angela îl simt în fiecare celulă:
„Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Încearcă să alunge poezia asta după care maică-sa și-a transformat viața într-un martiriu, victimizându-se și crescându-i inima. O înveninează. O dezgustă. Tentativele ei de a-l face pe taică-so responsabil pentru toată nefericirea ei și lipsa oricărei voințe de a-ți lua viața în propriile mâini. Iubirea toxică. Creștinătatea meschină.
Chiar dacă și-a luat bărbat cumsecade, tot se teme că nu-i mai brează. Nu-i capabilă să creadă în parteneriat, nu pentru mult timp. Orice e-n mintea ei, renunțare, plecatul capului, slăbiciune. Nu știe cum să fie femeie. Nu știe cum să iasă din paradoxuri: să fie puternică, da’ blândă, sensibilă, da’ rațională, hotărâtă, da’ flexibilă, mamă, da’ soție, parteneră, iubită, colegă și alte câte roluri imposibil de separat – toate chestiile astea care i se impun, numa’ să nu fie acuzată de iraționalitate, emoționalitate, slăbiciune a sexului, lucruri cu care nici o conștiință de bărbat nu e deranjată. Și mai e vina. Vina că e, vina că nu face destul, vina că nu-i iubită, vina că-i indecisă, vină peste vină, care o fac să-și piardă răbdarea, mințile, să mai aibă un pic până să.”
Vârtejul în care e prinsă e tabloul general din care nenumărate detalii și fire se extind către o lume în care e greu să te miști.
Sunt moșteniri invizibile care ies târziu la iveală, sunt aspectele unui cotidian care nu ușurează munca acestor femei, ci doar adâncește hăul care se cască între ele și realitatea absurdă a unei lumi în care egalitatea reală e un deziderat îndepărtat.
Viața e a mea e, pe bună dreptate, scrisă „cu dragoste și apreciere, fetelor și femeilor de pretutindeni”, așa cum arată dedicația de la începutul cărții. Emilia Faur a scris în numele vocilor care trec sub tăcere, în numele celor care nu pot, nu știu, nu au curajul, voința, puterea sau libertatea de a rosti ceea ce le poate salva, de a cere ajutorul binemeritat, de a arăta celorlalți adevăratul chip care merită infinitul.
Se reușește, în acest debut, un subiect atins prea puțin sau mult prea voalat. Emilia Faur scoate totul la iveală, dărâmă zidurile în spatele cărora se petrec scenele dureroase, nu se teme să lase fiecare voce să spună totul până la capăt, să declame, în fond, cu multă încredere și forță, că viața îi aparține, că scrisul îi este un instrument pe care nu se teme să-l folosească.
Emilia Faur, „Viața e a mea”, Editura Polirom, anul publicării: 2023, nr. pagini: 200
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Kristina Tripkovic / Unsplash
scrie un comentariu