Poate o carte bună să te facă să te simţi şi rău, şi bine, în acelaşi timp?
Radu Niciporuc, de care, sincer, nu auzisem înainte, a scris opt povestiri, cu cap, coadă şi miez, ca să-mi dea lumea peste cap şi să mă pună pe gânduri. Oare nu cumva îmi ratez viaţa în zile asemănătoare, într-o rutină mărginită, pe când alţii, ca el, văd lumea, cunoscând în fiecare zi altă aromă de răsărit, testând nemărginirea apelor?
De asta m-am simţit rău citindu-l pe Radu Niciporuc. De ciudă. Că el are şi eu nu. Parte de călătorii infinite, de aventuri aşa cum mi le creionau cărţile copilăriei. Şi până la urmă, de har, pentru că numai unul cu har ar reuşi să aducă asemenea poezie din apă pe hârtie, să facă proză atât de fermecătoare fără să sară peste termeni marinăreşti, pe care-i foloseşte aşa cum condimentezi ca să dai savoare unor bucate.
Şi da, m-am simţit şi bine, în acelaşi timp cu starea asta incontrolabilă de rău, de angoasă, pentru că am călătorit măcar prin lectură alături de Radu Niciporuc şi marinarii săi, pe uliţe însorite, prin porturi exotice şi case de toleranţă, am simţit adierea brizei de larg, mirosul apelor, am văzut nenumărate asfinţituri şi am fost acolo, lângă urechea lui Pascal, în timp ce-i oferea lui Odille o rodie.
Doamne, dar ştii dumneata, mărite cititor, ce înseamnă să-i oferi o rodie unei femei? S-o ceri în căsătorie. Pascal şi-a scotocit mintea, după simboluri biblice ori după Botticelli, dar n-a nimerit. I-a vorbit lui Odille în detaliu despre cele 365 de seminţe ale fructului, câte una pentru fiecare zi din an, astfel încât reînnoirea darului să însemne continuitatea unui jurământ, însă a nimerit pe lângă. Iar în obrajii lui Odille îşi făcuseră loc nişte pete roz, ca şi cum s-ar fi desprins de pe rodie.
Ori ştii dumneata ce ai de făcut dacă te pomeneşti în Africa lângă o armă?
„…e bine să-i oferi cât mai repede purtătorului ei un dolar sau chiar doi. Şi asta nu pentru că în următoarea secundă erai salutat cu arătătorul îndreptat în sus, de parcă ţi s-ar fi dat asigurări că vei fi înscris în catastifele cereşti, ci pentru că în felul acesta te conformai unei cutume, a cărei nesocotire nu era văzută cu ochi buni.”
Când Pascal desenează corăbii, te simţi alături de el şi, simultan, singur. Pentru că aşa pare şi el. Veşnic în mişcare, între un aici şi un acolo, mereu cu o destinaţie în minte, cu o misiune, cu ceva de reparat pe o navă, cu o chestiune umană de reglat, întruna într-o căutare şi niciodată fixat undeva, nici măcar în dragoste, care e un soi de tânjire, după cum o simte cel care este salvat din ape de către delfini, iar ulterior se uită cu jind şi semnificaţie după ei.
Lumea lui Pascal e una şi largă, şi îngustă, în acelaşi timp. E una a căutărilor, a bucuriilor camaraderiei, însă şi a ceva irecuperabil, a unei fericiri fulgurante, dureroase, cum este salutul cu sutienul, în loc de batistă, cu ţesătura albă din ce în ce mai greu de distins prin lentilele binoclului, în timp ce destinatarul salutului trece din râu în ocean, către o altă aventură, către o nouă dragoste.
Prozele lui Radu Niciporuc se gustă. Sunt diferite de orice altceva se scrie astăzi la noi. Impresia mea este că peste răbdarea descrierilor de altădată, acest scriitor dăruit a pus, strat peste strat, nostalgia, prietenia, foamea descoperirilor, dragostea şi îndrăgostirea, şi nu în ultimul rând o gamă întreagă de mirosuri, de la cel al mării la cel al ţărmului ori străzilor unui port.
„În locul acela soarele anestezia culorile şi doar într-un târziu le restituia strălucirea. Îmi plăcea febra lor de la începutul înserării, lumina prelinsă pe frunzele alungite şi norii ca nişte clătite albe, din care cupele florilor captau ultimii fotoni. Iar dacă în astfel de momente se întâmpla să am în preajmă un chelner sprinten şi o fată de companie, puteam să mă amăgesc că lucrurile se păstrau în logica subterfugiilor suportabile.”
Mă mir că-n vremurile acestea, cu reţelele de socializare şi telefoanele mobile, cu tot ce ne grăbeşte ritmul vieţii, se mai găsesc scriitori precum Radu Niciporuc, care-şi trăiesc povestirile şi lasă impresia că măruntele episoade pe care le dau mai departe sunt doar o fărâmă dintr-o experienţă colosală, pe care noi, cu lumea noastră strâmtă, n-o putem înţelege decât aşa, în picături de mare.
Mda, Radu Niciporuc, aţi zice. Cine e Radu Niciporuc? Nu ştiu. Vă spun cum m-a sfătuit şi pe mine o înţeleaptă cititoare: coborâţi-vă privirea măcar pe o proză din cartea asta. Şi veţi vedea cum se poate trăi literatura senzorial, ca aici:
„Curând, briza de larg începu să adie, mirosul de ape neprimenite să dispară, iar zilele să alunece lent, una după alta, cum se întâmplă în rutina vieţii de vapor. La asfinţit ieşeam pe covertă şi aşteptam ca soarele să coboare după linia orizontului. Astrul lăsa în urma lui un semicerc de rozuri, amestecate cu griurile schimbătoare ale cerului sau cu solzii verzui ai oceanului.”
Radu Niciporuc, „Pascal desenează corăbii”, Editura Cartea Românească, anul publicării: 2016, nr. pagini: 184
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Ivan Sanford pe Unsplash
scrie un comentariu