Lectura cărții lui Bill Bryson, Despre toate, pe scurt. De la Big Bang la ADN, poate constitui un bun prilej, printre altele, de a reflecta la două aspecte contradictorii ale ființei umane: micimea și grandoarea ei, cu toate că, desigur, nu aceasta a fost intenția autorului. Tocmai înverșunarea de care e capabilă ființa umană a fost cea care a dat naștere celor mai memorabile descoperiri, permițând astfel viața la standardele pe care le cunoaștem în prezent.
Bryson oferă o perspectivă nouă asupra Universului, Pământului,vieții în general, prezentând cu verva-i binecunoscută diverse teorii cu privire la nașterea Universului, la crearea Pământului, la dispariția dinozaurilor, subliniind, nu de puține ori, că viața e cu adevărat variată și că cea mai mare parte a acestei varietăți se regăsește la o scară minusculă. Lumea le aparține celor mici, iar așa stau lucrurile de foarte multă vreme.
Cu aceeași naturalețe ni se prezintă controversele privind evoluția speciilor, absurditatea unor situații în care au fost antrenate unele dintre cele mai strălucitoare minți, îndârjirea specialiștilor în stabilirea tipologiilor în geologie, stranietatea, extravaganța sau fobiile sociale ale unora dintre cei mai mari cercetători pe care i-a dat omenirea. O carte surprinzătoare, foarte bine documentată și ingenios scrisă, în condițiile în care abordează suficient de multe ramuri ale științei, care nu întotdeauna sunt accesibile celor neinițiați, în lipsa unui limbaj adecvat. Stilul degajat, neafectat al lui Bryson face ca lectura volumului să fie una facilă, care se adresează astfel unui segment mai larg de cititori.
Aflăm, de pildă, că majoritatea sistemelor stelare din cosmos sunt binare, motiv pentru care soarele nostru solitar este oarecum o ciudățenie. Ne binedispune entuziasmul fără margini, care pare a fi prima calitate a oamenilor cu înclinații științifice, din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: Benjamin Franklin și-a riscat viața înălțând un zmeu pe furtună, printre tunete și fulgere; chimistul francez Pilatre de Rozier testează cât de inflamabil este hidrogenul prin inhalarea unei guri zdravene din acest gaz, pe care o suflă peste o flacără deschisă, demonstrând nu numai ceea ce era de demonstrat, ci și faptul că sprâncenele pot deveni o prezență facultativă pe chipul omului. Henry Cavendish, cel mai talentat om de știință englez al epocii sale, suferea de o timiditate inexpugnabilă, încât orice contact uman era un motiv de disconfort considerabil. Și totuși, un astfel de exemplar al speciei umane, în decursul lungii sale vieți, a făcut o serie de descoperiri semnificative: a fost prima persoană care a izolat hidrogenul și tot prima care l-a combinat cu oxigenul pentru a forma apa; și poate cea mai importantă dintre descoperirile sale e aceea că, în urma unor măsurători delicate, a stabilit în 1797! că Pământul cântărea șase miliarde de mii de miliarde de tone. Iar pentru a înțelege justa valoare a impactului descoperirii sale, vom spune că cele mai exacte estimări actuale plasează greutatea Pământului la o diferență de numai un procent față de calculele sale!
Interesant este să descoperim că, în pofida tuturor reușitelor de până acum, există infinit de multe alte aspecte legate de existența noastră și, implicit, de planeta pe care locuim, care nu pot fi explicate, mistere care par a fi de nepătruns. După toate legile fizicii convenționale rezultă că atomul nu ar trebui să existe. În același registru vom vedea că, deși la sfârșitul secolului al XIX-lea mulți savanți considerau că științei nu-i mai rămăsese mare lucru de descoperit, geologii au fost aceia care au conștientizat că pământul are o logică în toate, dar numai până la un punct. Plăcile tectonice au explicat nu doar dinamica suprafeței Pământului, ci și multe dintre acțiunile sale interne. Și, cu toate acestea, există numeroase trăsături ale suprafeței terestre pe care plăcile tectonice nu le pot explica… Știm nemaipomenit de puține lucruri despre interiorul Pământului, despre ceea ce se întâmplă chiar sub picioarele noastre. Faimoasa scară de magnitudine a lui Richter este pur și simplu o unitate de măsură a forței, iar cel puțin la nivel teoretic nu există o limită superioară până la care poate ajunge un cutremur – cel mai mare cutremur de pământ, de la inventarea scării, a fost fie cel de 9,2 grade, produs în Alaska în 1964, fie unul din Oceanul Pacific, pe lângă coasta chiliană, din 1960, înregistrat inițial ca având 8,6 grade, ulterior fiind reîncadrat de unii specialiști la enorma cifră de 9,5.
O altă bizarerie a planetei pe care locuim a fost descoperită cu ocazia proiectului numit Groapa Moho, care s-a dovedit a fi în cele din urmă un fiasco. Începând cu 1960, atât savanții americani, cât și, ulterior, cei ruși și-au propus să încerce să sape prin bazinul oceanic, respectiv pe pământ uscat pentru a colecta mai multe informații despre interiorul Pământului. Munca s-a dovedit însă mult mai grea decât își imaginaseră. După 19 ani, când rușii au decis să renunțe, săpaseră până la adâncimea de 12.262 m, iar groapa din Kola nu a reușit să străpungă nici măcar până la o treime din scoarță… Ceea ce i-a năucit la nivelul înțelegerii pe cercetători a fost faptul că atmosfera de acolo, de jos, era cu mult mai caldă decât se așteptaseră: 1800 C la 10 km adâncime, iar roca din adâncime era saturată de apă, fapt care se credea imposibil. Aproape toate textele din domeniul geografiei spun că scoarța continentală este groasă de 65 până la 95 km sub marile lanțuri muntoase, însă scoarța de sub Munții Sierra Nevada este groasă de numai 30 până la 40 km și nimeni nu știe de ce… Toate acestea sfidează legile fizicii, potrivit cărora Sierra Nevada ar trebui să se scufunde ca și cum s-ar afla pe nisipuri mișcătoare…
Înțelegem felul în care este distribuită materia în interiorul Soarelui mult mai bine decât înțelegem interiorul Pământului, iar estimările unora spun că în mările și oceanele noastre ar exista până la 30 de milioane de specii de animale nedescoperite încă; știm mai multe despre spațiu și viața pe alte planete decât știm despre planeta pe care locuim – avem hărți mai bune de pe Marte decât pentru fundul oceanic al planetei, ne temem mult mai mult că distrugerea noastră va veni de undeva din spațiu, decât de pericolele – suficiente – care ne pasc chiar aici, acasă, pe Pământ – un exemplu pertinent ar fi Parcul Național Yellowstone, o caldeiră, un tip de vulcan atât de exploziv încât izbucnește printr-o singură manifestare puternică, lăsând în urmă un crater enorm, structură ce erupe la fiecare 600.000 de ani.
Ca și cum acestea nu ar fi de ajuns, știm că lanțul trofic este supraîncărcat, dar ciudat este că încă rezistă și nimeni nu are o explicație pentru asta.
Ne datorăm existența generozității atomilor care, deși aici, pe Pământ se îmbină pentru a forma ființe vii, refuză cu obstinență să facă același lucru oriunde în altă parte. Suntem atât de absorbiți de existențele noastre mărunte, încât uităm că milioane de asteroizi aflați într-o mișcare aleatorie ar putea intra în orice moment în coliziune cu Pământul, iar unul dintre aceștia e foarte probabil să ne fie destinat exclusiv…
Toate acestea converg către ideea că viața este un lucru ciudat și, din câte se pare, succesul evoluției nu a fost nimic altceva decât o loterie. Concluzia este că trăim într-un univers a cărui vârstă nu o putem calcula prea bine, înconjurați de stele a căror distanță față de noi și între ele nu o putem afla, plin de materie pe care nu o putem identifica și operând în conformitate cu legi fizice ale căror proprietăți nu le înțelegem cu adevărat.
Dar, chiar și așa, viața pare a fi ceva neînsemnat în comparație cu idealurile care i-au însuflețit pe cei mai buni oameni din istoria omenirii.
Bill Bryson, născut în SUA, a lucrat ca jurnalist şi a fost rector al Universității Durham din Marea Britanie. La Editura Polirom, de același autor au mai apărut Acasă. O istorie a vieții private (2012), De cealaltă parte a lumii. Călătorind prin Australia (2014), O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munților Apalași și Călătorii prin Europa (2015). Best-sellerul Despre toate, pe scurt. De la Big Bang la ADN a fost distins cu Aventis Prize și Descartes Science Communication Prize.
Bill Bryson, „Despre toate, pe scurt. De la Big Bang la ADN”, Editura Polirom, anul publicării: 2015, traducere: Elena Neculcea, nr. pagini: 576
Cartea este disponibilă pe libris.ro.
Imagine reprezentativă de Jonny Lindner de la Pixabay
scrie un comentariu