Prima iubire, primii fiori, primul sărut, nebunia în care inocența se întâlnește cu pasiunea, entuziasmul și dorința nu se uită niciodată. Este singurul moment în care Pământul se-nvârtește mai repede decât de obicei și-n care te ții bine de cer ca nu cumva să cazi. Tot ce-ai așteptat și tot ce ți-ai imaginat că ar putea fi este în fața ta. Ai vrea să ai nouă vieți și-n toate cele nouă să iubești și să fii iubit în mii de feluri pe care nu le știi, dar le inventezi cu o creativitate de care nu te credeai în stare. Nu ți-e foame, nu ți-e sete, nu ți-e somn, nu ai nevoie decât să fii.
Prima iubire a lui Matei Vișniec a fost poezia, refugiul în care poetul a fugit din el însuși. Dramaturgul, jurnalistul și prozatorul Matei Vișniec a iubit la nebunie poezia, a trădat-o în favoarea pieselor de teatru și a ales să rătăcească prin viață căutând moduri în care să schimbe realitatea ridicând-o de la limita absurdului până la rang de artă. Peste ani, ori de câte ori a simțit nevoia să renască prin cuvânt, s-a întors la ea, iar poezia l-a îmbrățișat sărutându-i tâmpla obosită de toate tristețile lumii.
„Singur fiind în ultima după-amiază de toamnă/ am simțit că trebuie să mărturisesc următoarele:// nu înțeleg nimic din legile universului/ din tainele naturii, din evenimente/ și din relațiile simple/ și din esență// nu cunosc adevărul, nu știu în ce constă/ binele și frumosul, nu știu dacă firul de iarbă/ se simte, primăvara, mai fericit// nu știu dacă trebuie să mă gândesc la cer/ sau dacă nu cumva e mai bine să-mi întind brațele/ și să încerc să zbor/ nu știu cum arată Parisul, nu știu cine/ așteaptă chiar în acest moment/ în fața ferestrei mele/ nu știu ce gândește despre mine/ Socrate// nu știu să cînt, nu știu să înot,/ nu știu să alerg între cifra unu și cifra doi/ nu îndrăznesc să-mi ridic ochii/ de pe această pagină// nu știu unde mi se naște absența/ nu știu ce să mai întreb și unde/ să mă opresc.” [„Mărturisiri spontane. A doua apariție a lui Socrate”, vol. „Orașul cu un singur locuitor”, pag. 86-87]
Discret, profund, tragicomic, cu o retorică nu lipsită de o tentă ironică, poezia lui Matei Vișniec se impune în literatura contemporană prin temele majore pe care le abordează. Miza e mare: sentimentul eșecului. De aici și imensa putere de seducție a versurilor șlefuite până la esență de cuvânt.
Poetul nu aleargă după mingea spartă a trăirilor, nu se lasă dominat de emoții, nu scociorăște prin țărâna în care a înflorit toată generația optzeciștilor și alege calitatea în defavoarea cantității. Poemele sale nu ridică tonul, nu bat din picior și nici nu trimit la colț cititorul pedepsindu-l pentru neputințele umanității. Expresivitatea cuvintelor și claritatea mesajului transmis impun prin simpla lor prezență, prin prestanță, rafinament și eleganță.
„În jurul mesei – noi și filosoful tăcut/ noi vorbim vrute și nevrute/ prezența filosofului ne face bine/ ne dă un sens/ el ne ascultă, ne oferă timp/ noi despicăm firul în patru/ firimiturile de pe masa – în patru/ punctele mici de sub semnele de întrebare – în patru/ ne place să ne auzim vorbind/ ne place să vorbim privindu-l pe el/ pe filozoful tăcut/ drept în ochi/ sîntem atît de extaziați/ că filosoful tăcut ne ascultă/ încît lui nu-i punem nici o întrebare/ el se preface că nu observă/ anii trec, noi uităm să-i cerem să ne spună/ ce gîndește el/ ce simte el/ ce vede el/ ne mulțumim să vorbim să vorbim/ în tot acest timp filosoful tăcut se miră/ blînd de noi/ ne privește surîzînd/ noi îmbătrînim/ el nu.” [„Ne place să vorbim privindu-l” (lui Mihai Șora), vol. „Firimituri de la masa poetului”, pag. 316-317]
Prima iubire a lui Matei Vișniec a fost poezia – a spus-o chiar poetul. Ultima iubire a lui Matei Vișniec, la care s-a întors după 17 ani, a fost și a rămas poezia. Și dacă prima iubire nu se uită niciodată, ultima este cea care contează cu adevărat. Poetul a iubit cândva poezia cu furie, a venerat-o și când nu i-a mai putut oferi totul i-a cerut iertare și s-au despărțit frumos. După ani, mai matur și pe deplin convins de sensurile mari ale adevărurilor mici, Matei Vișniec și poezia au făcut pace și și-au reluat povestea de iubire abandonată cândva. Pentru că a iubi nu este despre poezie, ci despre poet. Nu te iubesc pe tine, poezie, ci iubesc cum mă faci tu să mă simt atunci când sunt cu tine.
Matei Vișniec, „Opera poetică”, Editura Cartea Românească, 2017, 344 pagini
Cartea este disponibilă pe elefant.ro.
scrie un comentariu