Ultimul volum din „Lupta mea”, Cartea a şasea: Sfârşit, reprezintă momentul de maximă intensitate al seriei, în care Knausgård îşi analizează viaţa până în cele mai mici detalii, înţelegând în cele din urmă că, aidoma tatălui său, socoteşte că viaţa interioară e echivalentă cu libertatea, dar acest fenomen are şi implicaţii negative pentru că îndepărtează de fapt individul de viaţă.
Dorința frenetică de a scrie, considerând că romanul este „una dintre formele prin care poți fi relevant”, contravine de cele mai multe ori tabieturilor familiei, motiv pentru care relația dintre soți devine pe zi ce trece tot mai tensionată, iar vulnerabilitatea în relația cu Linda și teama de a nu supăra pe nimeni (probabil o reminiscență a copilăriei în care s-a simțit mereu un outsider, un neînțeles) îi provoacă lui Karl Ove o stare de adâncă neliniște și tulburare. Evident că, asemeni unei oale sub presiune, starea aceasta de anxietate explozivă – cum o numește scriitorul – se acutizează și devine pe zi ce trece tot mai dificil de gestionat.
Faptul că libertatea sa, ca partener în cadrul căsniciei, este profund îngrădită de Linda prin interdicțiile pe care i le stabilește, îi provoacă o senzație de frustrare imensă de care nu poate vorbi nimănui fără a se simţi umilit, cu excepția celui mai bun prieten, Geir.
Bineînțeles, ca în orice căsnicie în care sarcinile nu sunt echitabile pentru parteneri, lucrurile degenerează în așa măsură încât certurile încep să se desfășoare sub ochii copiilor și nu de puține ori se încheie cu amenințări, abandonul cadrului familial părând a fi singura soluție viabilă.
Tot în acest registru, al fricii faţă de reacția celorlalți, se înscrie și episodul legat de unchiul său Gunnar care-l acuză de „viol verbal” și-l amenință pe toate căile posibile cu un proces. Unchiul Gunnar, care reprezenta pentru Karl Ove modelul patern, omul pe care l-a admirat întrega sa copilărie, comparându-l permanent cu tatăl său, are o versiune total opusă asupra modului în care s-au derulat faptele, în ceea ce privește perioada premergătoare morții fratelui său.
Angoasa pe care o trăiește Karl Ove e alimentată în acest moment şi de un alt aspect, și anume acela că în transfigurarea artistică a evenimentelor ar fi putut omite unele lucruri sau, și mai rău, le-ar fi prezentat voit într-o altă manieră. Stările prin care trece sunt dintre cele mai diverse, emoțiile sale se constituie într-o adevărată mișcare sinusoidală, iar copilul de altădată reacționează în maniera sa inconfundabilă: „Aș fi vrut doar să stau întins lângă cineva care să mă mângâie pe păr și să-mi spună că totul avea să fie bine. Nu-mi mai dorisem asta din copilărie”, toate acestea amenințând să-i distrugă încrederea în sine, ca scriitor.
Evident că persoanele apropiate, și în special prietenul său cel mai bun, nu reușesc să-l liniștească îndeajuns în această privință, deși încearcă să-i ofere motivații pentru publicarea romanului chiar și în aceste circumstanțe. Pe drept cuvânt se întreabă Karl Ove dacă „lumea este altceva decât reprezentările noastre despre ea”, încercând să găsească justificări pentru a-și potoli mustrările de conștiință în legătură cu autobiografia sa, a manierei în care a fost scrisă. Nu făcuse de fapt altceva decât să scrie despre tatăl său, „despre dependența lui față de el și despre jalea imensă pe care i-a produs-o moartea lui”.
Introspecția se menține pe tot parcursul volumului, iar Knausgård constată cu amărăciune că fiecare dintre noi poartă un hău interior, pe care îl gestionează mai mult sau mai puțin avantajos pentru propria persoană, iar relația cu puținii oameni cu care ne intersectăm pe parcursul acestei vieți, năucitor de scurte, devine plină de miez abia atunci când ne aflăm la vârsta maturității.
Dragostea față de copiii săi răzbate din fiecare pagină a romanului și cea mai mare temere a sa, dată fiind copilăria traumatizantă pe care a avut-o, e ca aceștia să nu privească în urma lor cu regret, gândindu-se mereu de ce viața a fost așa cum a fost și nu altfel: „Of, copiii mei, dragii mei copii, să nu ajungeți niciodată să vă gândiți la asta. Sper să înțelegeți mereu că vă sunteți suficienți vouă înșivă!” Surprinde foarte plăcut relația degajată pe care o are Karl Ove cu copiii săi, deși la o privire mai atentă nu poți să nu observi că, în ciuda atașamentului și devotamentului său față de copii, acesta e un solitar aidoma tatălui său și nu de puține ori simte că se află în locul în care nu ar dori să se afle. Refugiul său însă e scrisul și prin aceasta se deosebește esențial de tatăl său, al cărui refugiu devenise în final alcoolul, actul scrisului îmbiindu-l neîncetat cu potențialul său de a tămădui sau, cel puțin, de a cicatriza suferințele morale.
Sentimentul culpabilității transpare pe tot parcursul romanului, alimentat permanent de vicisitudinile sorții – implicând relații și legături pe diferite niveluri – o relație tumultuoasă în cadrul mariajului, o relație distrusă cu unchiul său, dar și relațiile cu toți aceia cu care s-a intersectat la un moment dat în viață, și care, fără voia lor, au ajuns personaje de roman, deși cei mai mulți dintre ei sunt rezonabili și îi acordă o oarecare libertate de expresie cu privire la trecutul lor comun.
În ciuda acestor neajunsuri, reușește totuși să se mențină o bună perioadă de timp pe linia de plutire, fiind suficient de norocos să aibă un frate deosebit și o mamă iubitoare şi înţelegătoare, însă relația cu fratele tatălui său se deteriorează iremediabil.
Iubesc la Knausgård faptul că e, înainte de toate, un om autentic, un om conștient că nimic din ceea ce este omenesc nu îi e străin, care caută să se regăsească prin intermediul scrisului, fără a emite vreo clipă pretenții că deține adevărul absolut sau că scriitura sa redă esențialul.
Totul e să-ți fixezi privirea, așa cum spune preotul la înmormântarea tatălui său, iar Knausgård înțelege perfect îndemnul acestuia, convins fiind că tot ce aparține de sfera omenescului este relativ și că ceea ce se spune prin intermediul romanului „poate să fie adevărat, dar niciodată exhaustiv sau esențial, ci ceva complet original”. Sau, cum ar spune Blaga al nostru: „După ce am descoperit că viața nu are nici un sens, nu ne rămâne altceva de făcut decât să-i dăm un sens”.
Pagini întregi sunt dedicate artei, filozofiei, istoriei și alături de acestea se conturează în fundal portretul unui însingurat care declară cu privire la propria-i viață că „toate astea nu mai au nici o importanță, tata a fost așa cum a fost”, iar finalul romanului, în care forța de sugestie a numelui, care în cele din urmă este dezvăluit, denotă faptul că autenticitatea și oamenii autentici sunt cei care creează probleme atât de mari lumii sociale și nu bunătatea, cum s-ar crede. Într-o lume în care fățărnicia, atitudinea prefăcută s-a fixat prin uz și nu s-a constituit în excepţia de la regulă, aşa cum ar fi firesc, a fi om adevărat, cu principii – „dacă voiam să scriu un roman, acesta trebuia să fie despre realitate” – se pare că devine un bumerang care se întoarce împotriva celui care înțelege că profunzimea pe care ți-o dă vârsta mai înaintată înseamnă de fapt „nu să înțelegi mai mult, ci să știi că există mai multe de înțeles”.
Literatura are însă prețul ei, iar acesta va fi tributul pe care trebuie să-l plătească Knausgård pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume. Cu atât mai șocantă devine lectura romanului cu cât scriitorul mărturisește că „îi repugnă intimitatea și răbufnirile emoționale, nu le suportă…” Și, totuși, asta etalează în cadrul seriei autobiografice „Lupta mea” – ne face părtași la cele mai intime momente ale vieții sale, la reacțiile sale afective, la experiențele sale sufletești… Și poate chiar aici se află cheia succesului acestui mare scriitor. Construiește un edificiu pe baza experienței sale subiective și toate momentele sunt prezentate la intensitate maximă. Iar noi, cititorii, devenim parte a acestui edificiu pe care l-a creat. În egală măsură, literatura poate deveni un act suicidar din punct de vedere literar, dar și familial, deoarece te poate salva de fantomele trecutului, dar nu și de impactul acestora asupra prezentului.
Se poate spune orice despre Knausgård. Că e șocant prin felul său de a scrie, că nu e deloc parcimonios atunci când îți deschide larg ușile sufletului său, însă nu se poate nega talentul și vigoarea sa literară.
Despre Karl Ove Knausgård (n.1968) – este un scriitor norvegian cunoscut mai ales pentru cele șase romane autobiografice intitulate sugestiv Lupta mea (Min kamp). Născut în Oslo, Knausgård a crescut pe insula Tromoya, în Arendal şi în Kristiansand, şi a făcut studii de artă şi literatură la Universitatea din Bergen. A debutat în 1998 cu romanul Ute av verden, pentru care a primit Premiul pentru Literatură al Criticilor Norvegieni, acordat pentru prima dată unui roman de debut. Între 1999 şi 2002, Knausgård a fost coeditor la Vagant, o revistă literară norvegiană fondată în 1988, pentru care a realizat interviuri extrem de interesante cu scriitorii Rune Christiansen şi Thure Erik Lund. Al doilea roman, En tid for alt (2004), a fost la fel de bine primit de critică şi a fost nominalizat la Premiul pentru literatură al Consiliului Nordic şi la IMPAC Dublin Literary Award. Consacrarea a venit însă odată cu publicarea, între 2009 şi 2011, a seriei de romane autobiografice însumând peste 3500 de pagini, care a devenit unul dintre cele mai mari fenomene literare în Norvegia, cu peste 450 000 de exemplare vândute. În 2010, scriitorul a înfiinţat o mică editură împreună cu Yngve Knausgård (fratele său) şi cu Asbjorn Jensen. În 2015-2016 a publicat patru cărţi dedicate anotimpurilor: Om hosten (Toamna), Om vinteren (Iarna), Om varen (Primăvara) şi Om sommeren (Vara).
Karl Ove Knausgård, „Lupta mea. Cartea a şasea: Sfârşit“, Editura Litera, an apariţie: 2019, traducător: Ivona Berceanu, nr. pagini:1109.
Cartea este disponibilă pe libris.ro sau pe site-ul editurii.
Sursa foto reprezentativă: hungarytoday.hu.
scrie un comentariu