Despre poezia ca dialog îmbrățișat, un dialog-agapă cu Robert Șerban. Întrebări propuse de Savu Popa.
- Când scrii, te cercetezi, ești bănuitor, cârcotaș, dubitativ, obraznic, sincer.
- Revoluția m-a prins în armată, unde am cunoscut, pentru prima dată și, la modul real, ultima dată, frica de moarte.
- Am fost și sunt un om neconflictual, pacifist, împăciuitor. Mă pot enerva (uneori, rareori, fac urât), dar nu mă ține. Mă pot supăra, dar îmi trece repede.
- Sunt înconjurat de dragoste. Omul de lângă mine, Ariana, mă înconjoară cu dragoste de când ne trezim și până ne fură iarăși somnul.
- Scriu de mână, doar de mână, pe caiete studențești cu coli albe. Am o caligrafie cumplită, nervoasă, iar dacă nu transcriu repede în computer, a doua sau a treia zi, risc să nu mai înțeleg anumite cuvinte.
- Pierderea memoriei e una dintre marile drame ale omului.
Robert, biografia este o parte importantă a creației tale. Una sine qua non, aș spune. Aș afirma faptul că, în fiecare volum scris de tine, aceasta reprezintă un axis mundi imaginativ și ontologic, deopotrivă, la care te raportezi în permanență. Cum a început totul? Îți amintești primele tale experiențe biografice care au generat impulsul creativ? Cum te-a marcat climatul literar, atât cel social, cât și cel familial?
Poezia pe care am scris-o până acum a fost și un fel de jurnal al meu, unul în care nu datele și faptele exacte, „la milimetru”, au contat, ci urma lor, semnele pe care mi le-au lăsat și despre care am mărturisit așa cum m-am priceput. Când mai arunc câte-un ochi peste cărțile publicate, îmi amintesc de o perioadă sau alta din viața mea, de un om anume, de o situație văzută sau trăită, de o stare. N-am scris decât rareori motivat de o întâmplare fericită. Melancolia, nostalgia, tristețea, amărăciunea sunt energiile care m-au împins spre poezie. Devoalându-le, ele s-au mai ostoit, s-au mai stâmpărat. Ori, uneori, s-au reaprins. Când scrii, te cercetezi, ești bănuitor, cârcotaș, dubitativ, obraznic, sincer. Cert e că îți cam pui întrebări și te scanezi. Scrisul nu-i, pentru mine, un demers de ordin psihologic și psihanalitic, dar mușcă din amândouă. Probabil că de asta poezia are, când are, cel mai puternic impact, fiindcă își găsește repede corespondentul, interlocutorul, ecoul. Are gradul de oglindire cel mai mare.
Prima mea încercare de versificare de care-mi amintesc, dragă Savu, a fost pe la 5-6 ani, când am făcut un fel de epopee despre o luptă între două tabere. Tata spune că ar fi transcris poemul, să-i zic așa, în timp ce eu dictam (asta îmi amintesc), că ar trebui să fie pe undeva… Nu l-a găsit, dar îmi amintesc finalul: Și au dat cu bomba tare, de-au căzut cu toți în mare. Fără happy-end, te rog să remarci!
Eram, de copil, o fire poetică, sau, mai degrabă, lirică – a te îndrăgosti ușor are de a face cu lirismul. Pe la patru-cinci ani îi ridicam castele din cuburi de lemn unei colege de la grădiniță. Când edificiul era gata, îi dădeam, ca din greșală, un cot. Cuburile cădeau sub masă, unde, împreună cu prințesa, le căutam și le ridicam, dar unde mai făceam ceva, fiind sigur că nu ne vede nimeni, fiindcă masa avea o față de masă ce funcționa pe post de paravan: ne pupam. N-aș zice că ne sărutam, fiindcă nu mai țin minte cu exactitate dacă eram chiar atât de… ofensiv, dar e cert că educatoarea ne-a văzut și i-a spus bunică-mii. Iar pe draga mea bunică nu îndrăzneala mea a nemulțumit-o, ci faptul că fetiţa aia era a lu’ nu-mai-știu-cui din Drincea (căci la grădinița din satul în care s-a născut tata și în care mama a venit profesoară, cu repartiție guvernamentală, s-a întâmplat love story-ul), cu care ea fie avea un conflict, fie nu-l plăcea, pur și simplu. Iar asta cu îndrăgosteala a fost o constantă în copilăria mea, la școală punând ochii chiar pe fata învățătoarei. Și nu pe cea mică – mai mare decât mine cu un an –, ci pe sor-sa, mai în etate decât subsemnatul cu trei primăveri.
În școala primară, fiindcă am ajuns aici, nu-mi amintesc de vreo ispravă legată de scris. (Citeam, însă, mult-mult, de la bibliografia școlară obligatorie, până la… O mie și una de nopți. Descoperisem un volum la bunicii dinspre tată, în care personajele principale mai făceau și dragoste; tare-mi plăceau și mă distrau acele pasaje traduse pe… ocolite; dar eram băiat inteligent și prindeam subtilitățile.)
Eram povestaș, inventam câte-n lună și-n stele, iar de la școală spre casă, eram însoțit de un alai de colegi ce voia să audă năzbâtiile imaginate pe loc, din mers, în care eram personaj principal și supranatural. Când ajungeam în dreptul blocului meu, mă rugau să mai poposim și să le mai spun. Mă motivau și mă distrau rugămințile lor, mă simțeam o mică vedetă și făceam, fără să știu, stand-up comedy.
În gimnaziu, însă, am început să mă remarc și altfel. La ora de limba română. Nu doar că răspundeam ori că luam note mari la lucrările de control, ci scriam compuneri cu oareșce talent. Dialogurile din ele aveau un soi de naturalețe, poveștile erau cu intrigă. E cert că îmi plăcea să fabulez. Tata mă mai sfătuia cum și ce să fac, mai discutam pe text. Fiind chiar el scriitor, mare cititor de presă culturală, de literatură română, prieten cu scriitorii din Severinul natal, activ la cenaclul Danubius (unde mergea săptămânal), m-a contaminat. Recunosc, acum, la atâta distanță și analizând contextul: citeam și fiindcă alternative nu prea aveam. La televizor mă uitam rar și în special pe programele sârbești. Mă jucam fie afară, în fața blocului, cu cei de vârsta mea, fie singur, în casă (când ploua ori când eram pedepsit și n-aveam voie afară). Deși am fost și sunt un tip de gașcă, ludic, dinamic, plin de energie, singurătatea îmi pria, fiindcă îmi dimensionam după mintea mea spațiul, personajele, caii și călăreții, cuburile de lemn; îmi inventau universuri. Fac o paranteză, mai târziu, adolescent fiind, viața mea de după școală și după ce îmi făceam temele (mama m-a ținut din scurt cu asta, din clasa-ntâi până în ultima clasă de liceu), se împărțea între terenul de baschet – sport cu care m-am confundat și pe care am adorat să-l practic, ca un habotnic, vară și iarnă, pe călduri de 40 de grade și pe frig de minus 10, fiindcă jucam afară, n-aveam decât rar acces la o sală de sport în vremea lui Ceașcă, în anii 80 – și cărțile de citit. Mă întorc în clasa a VII-a, când, odată cu pensionarea profei de română, doamna Țucă, am avut norocul să-l am profesor pe domnul Dumitru Arvat, care era o legendă pedagogică în Turnu Severin. Se spunea despre dânsul că era dur, ba chiar violent. Era pâinea lui Dumnezeu! Un om plin de umor, tobă de carte, citit – am aflat târziu că scrie poezie, după 1990, cum târziu am aflat că făcuse pușcărie pe motive de simpatii legionare. Ne-a fost și diriginte, un an, toată clasa îl iubea fiindcă se purta cu noi ca un prieten mai în etate – avea două fete, puțin mai mari decât noi, cei născuți în jurul anului 1970. Ei bine, domnul Arvat m-a încurajat să scriu, mi-a suflat un aer bun în micile mele pânze poetice. Îmi dădea note de 10 pe poeziile (triste rău, mortuare, abisale) pe care i le aduceam să le citească, m-a pus și președintele cenaclului Mlădițe, de la Școala 2, îmi punea întrebări la ore, mă angrena în discuții. Eu deja începusem să citesc și presă literară, tata cumpăra toate revistele din România, nu cred că-i scăpa vreuna, iar domn profesor simțea asta. A fost un stimulator foarte bun, iar eu i-am făcut jocul. În liceu, am început să cumpăr revistele pe care taică-meu nu le găsea, renunțasem la abonamentul la Sportul, care, vreo doi, îmi venea zilnic, și îmi luam Scânteia tineretului: avea, săptămânal, un supliment literar-artistic, SLAST. Era acolo și o poștă a redacției, unde am trimis și unde mi s-a răspuns pozitiv. O dată, de către Mircea Iorgulescu. Mă anunța că urmează să-mi publice, chiar în numărul următor, un grupaj de poezii. Ce fericit am fost! Doar că, într-o seară, m-a strigat tata: hai, că vorbește Mircea Iorgulescu la Europa liberă, a plecat din țară. Așa că n-am mai apărut în SLAST-ul următor, durere mare…
Mă pasiona literatura, Savu, mă luasem în serios, avusesem și câteva succese, aveam gazeta de perete a liceului pe mână, profa mea, doamna Emilia Prună, m-a „însărcinat” să mă ocup de ea, a văzut că-s preocupat cu adevărat, că nu era doar o fentă ori o mimă. Citeam poezie contemporană, citeam mult, tata cumpăra săptămânal câte-un braț de cărți. Apoi, din economii și sorcovă, am început să cumpăr și eu plachete de versuri. De exemplu, am luat debutul lui Cristian Popescu, Cuvînt înainte. Asta fiindcă Nicolae Manolescu își începea cronica la cartea lui Popescu, în România literară, cam așa: Ce poet extraordinar este acest Cristian Popescu!
În toată povestea asta a mea există și un conflict. Fiindcă decisesem să merg către Politehnică, nu către Litere (din motive, atunci, la sfârșitul anilor ’80, logice și strategice, de repartiție după absolvirea facultății – mama, profesoară fiind, mi-a spus că voi ajunge profesor în vreun sat de la mama naibii, iar perspectiva nu mi se părea poetică, mai ales că aveam o hartă a Românei la mine în cameră și aveam reprezentări ale mamei naibii), ai mei mă tot presau să o las mai moale cu cititul și scrisul, și să insist pe matematică și fizică, materiile din care urma să dau admitere și unde nu străluceam, eu având o structură deloc tehnică. Știi cum e să faci probleme la matematică și la fizică, iar mintea să îți zboare la ceea ce citești, ori la ceea ce ai mai descoperit bun prin bibliotecă? Să nu te poți concentra la analiză matematică fiindcă te bântuie nu știu ce versuri? A fost dificil, împotriva firii. Dar a trebuit să-mi împac viitorul cu pasiunea. Cum din scrisul de literatură mi-era evident că nu voi putea trăi, urma să practic o meserie, într-un oraș, iar cea de inginer părea plauzibilă. Am intrat la facultate în toamna lui 1989, în vară am picat, erau vreo 10-12 pe loc, iar subiectele, cumplite, ca de Olimpiadă. Însă mai rămăseseră locuri pe toamnă, am învățat toată vara, am suferit că nu merg într-o tabără de literatură la Cluj, în Excelsior, dar am luat admiterea. Revoluția m-a prins în armată, unde am cunoscut, pentru prima dată și, la modul real, ultima dată, frica de moarte. Am lungit povestea. În 1990, am vrut să public un volum de poezie. Era simplu, se putea orice, iar visul scriitorului tânăr e să-și vadă numele pe-o carte, nu? Noroc că am ascultat de tata și de prietenii săi, și nu m-am grăbit. Oricum, pe cine interesa poezia atunci?
În toamna lui ‘90, am venit la Timișoara, student, iar după prima sesiune, cea din iarnă, am picat 4 examene din 5. Adevărat, am luat unul greu, la Analiză matematică. Nu știu de ce n-am renunțat, era evident că nu-i pe sufletul meu. Poate din orgoliu, poate de gura părinților. Cert e că m-am pus serios pe învățat, m-am transferat la zi, în anul 2, iar apoi, până în anul 5, foarte rar am picat câte-un examen. Am absolvit cu bursă și cu notă bună, dar mi-era limpede că nu-s inginer, chiar dacă pe diploma mea de licență asta scrie. Închid: student la Poli fiind, în anul 4, am debutat cu volumul de poezie „Firește că exagerez”, în 1994.
Seninătatea, uneori sapiențială, a poemelor tale ascunde, în fapt, o varietate de stări sau experiențe ale cunoașterii de sine. Transpare, din textele tale, că ești un bun privitor. Te privești, în permanență, în oglinda cugetului, a caracterului sau a personalității celuilalt. Latura proteică a poeziei tale presupune o continuă adaptare sau jonglare cu forme sau zvâcniri lăuntrice, tensionate, care sunt domolite, uneori îmblânzite, aduse la suprafață sub forma unui spectacular al candorii și al celebrărilor sapiențiale. Această mască a seninătății și a francheței nedisimulate reprezintă, cred, adevăratul camuflaj al poeziei tale. Un întreg travaliu al echilibrului și al nuanței, aflate într-o complementaritate armonică, înscrise parcă într-o practică Zen a poeziei tale. O întrebare, în lumina celor afirmate mai sus: Cum ai reușit să îți descoperi și să îți menții serenitatea, concentrarea formală, deloc forțată sau tensionată, seninătatea poeziei, care fac parte dintr-o resursă interioară de-a dreptul inepuizabilă?
Cred că ține de structura sufletească și mentală. Sunt un om care, ca-n reclama de la Guerrilla, crede că binele va învinge. Caut frumusețea, lumina, bunătatea. Așa am fost crescut. Imaginează-ți, ai mei părinți mi-au interzis să înjur, să dau dracu. Aveam voie să spun doar du-te naibii. Însă, dincolo de educație (care poate genera frustrări și reacții neașteptate, uneori), ține și de fire, de dat. Am fost și sunt un om neconflictual, pacifist, împăciuitor. Mă pot enerva (uneori, rareori, fac urât), dar nu mă ține. Mă pot supăra, dar îmi trece repede. Asta fiind ipoteza, sărind peste demonstrație – mi-e atât de greu și e atât de complicat să explic cum scriu, să mă autoanalizez… –, rezultatul este cel despre care tu vorbești ca despre o reușită. Ție îți place, însă altora nu le place cum scriu. Ține de consonanță. Citindu-te, la rândul meu, îmi dau seama că avem multe puncte de tangență poetică, că avem, dacă nu unghiuri de abordare comune, sigur – perspective asemănătoare. Ca și tine, nu-mi propun să scriu într-un fel sau în altul. Nu-mi doresc o poezie senină, să spunem. Poezia e și intuiție, instinct, reacție. Câteodată, scriu fiindcă mă înverșunează ceva, mă sâcâie altceva, mă obsedează anumite imagini. Dar nu știu ce și cum voi scrie, n-am un desfășurător. Nu scriu proiecte, scriu poezii.
Cum de reușești, atât de bine, să fii îmblânzitorul propriilor tale revolte interioare?
Nu suport stările conflictuale, mă enervează – iată scânteia! – chițibușarii, bârfitorii, nod-papuriștii. Știu câțiva astfel de oameni și pur și simplu mi-e milă de ei. Cum naiba să trăiești căutând doar pete?! Cum să nu găsești la oameni decât ce n-au bun? Cred că ține și de vârstă, dragă Savu. Te poți acri sau îndulci. În tinerețe eram mai reactiv, mai contondent, mai puțin nuanțat. Împărțeam mai repede, poate prea repede, lucrurile în alb și negru. Viața te mai stâmpără, precum apa, varul. Fac mai ușor pasul în spate decât îl făceam înainte. Întorc mai ușor celălalt obraz, decât arăt pumnul. Cumpănesc mai mult și țin mai mult în mine lucrurile care au un punct de fierbere scăzut. Și mai e ceva, cu care trebuia să încep, de altfel. Dragostea. Sunt înconjurat de dragoste. Omul de lângă mine, Ariana, mă înconjoară cu dragoste de când ne trezim și până ne fură iarăși somnul. Iar când nu suntem unul lângă altul, îi simt, ca pe un halou protector și binefăcător, iubirea. Simt asta, dar altfel, dinspre părinții mei. Copiii, și ei, își arată, uneori, afecțiunea. Cum și prietenii. Sunt și eu un om afectuos. Cald, cum se spune. Îmi face bine să văd oameni, să-i admir pe cei care fac lucruri admirabile, să trec pe lângă cei care sunt la polul opus fără să-i sudui. Poate și faptul că lucrez în televiziune de aproape 25 de ani m-a determinat să privesc oamenii și gesturile lor mai puțin pripit, să mă „documentez” mai atent. Emisiunile pe care le-am făcut începând din 1999 au fost (și sunt) de valorizare a interlocutorilor, de punere a lor, prin metode jurnalistice (iar tonul prietenos e o metodă), într-o lumină favorabilă. Asta pentru că ei – numărul sare de 1000 – sunt personalități admirabile, ce fac lucruri, dacă nu ieșite întotdeauna din comun, sigur speciale: scriu, fac film, artă vizuală, teatru, medicină, cântă, compun, dansează, fotografiază, editează cărți, fac management cultural de calitate și așa mai departe. Or, dragă Savu, când ai constant întâlniri cu astfel de oameni, e clar că te schimbi, e clar că mintea face altfel racordurile. Iar revoltele mi le folosesc ca să mișc cuvintele, căci o revoltă are multă energie, foarte multă. Caut să o direcționez înspre propria mea literatură.
Care sunt tabieturile scrisului tău? Cum și când reușești să îl îmblânzești?
În tinerețe nu scriam decât noaptea, târziu, și doar acasă, cu peretele în față. Numai de mână. Apoi, pe la 32-33 de ani, după vreo 10-12 ani de presă, când am fost obligat să-mi scriu articolele în vacarmul redacțiilor, unde țăcăneau mașinile de scris și, mai apoi, tastatura computerelor, am descoperit că se poate scrie oriunde. Dar cel mai bine în cafenele, prin străinătate.
Eram la Krems, în Austria, în prima mea rezidență, în 2003. Am încercat să scriu în camera pe care o aveam acolo, una excelentă, cu tot confortul. Nimic. Nici noaptea, nici ziua, nici dimineața. Cred că două săptămâni au trecut și nimic. Rezidența era de două luni. Eu eram nescris de ani buni, nu mai publicasem o carte de poezie din 1996. Nici nu scrisesem decât răzleț, lucram în presă, nu mergea… Prietenul meu Cătălin Dorian Florescu, care trăiește la Zürich și care scrie (romane!) doar în cafenele, mi-a sugerat să încerc și eu, dacă altfel nu merge. Am ochit o cafenea splendidă, tipic austriacă (de fapt, vieneză) și mi-a reușit. Acolo am scris Cinema la mine-acasă, care a apărut în 2004, la Cartea Românească. Apoi, ani de zile, am scris în locuri din acestea, aglomerate, gălăgioase, ce te obligă să te strângi în tine, ca un corn de melc. Toate cărțile mele de poezie, până la Tehnici de camuflaj, așa au fost scrise. Cum n-am mai concurat pentru rezidențe, am stat pe acasă. Și am scris acasă, noaptea, în pat. De câțiva ani, deja. Cititul de poezie mă incită, mă inspiră. Scriu de mână, doar de mână, pe caiete studențești cu coli albe. Am o caligrafie cumplită, nervoasă, iar dacă nu transcriu repede în computer, a doua sau a treia zi, risc să nu mai înțeleg anumite cuvinte. Tai, nu adaug. Tai, tai, tai. Recitesc, din nou, la răstimpuri. Și mai tai, dacă eliminarea face ca o poezie sau alta să fie și mai simplă. Proză scriu pe computer, însă am multe începuturi în caietul studențesc, scrise de mână.
Cum consideri că se raportează, astăzi, poezia la memorie? În ce împrejurări poate deveni memoria o cutie de rezonanță a actualității?
Când începi să-ți pierzi memoria, relația ta cu viața se schimbă. Sună tare, dar e semnul că îți pierzi mințile. Nu vorbesc de lapsusuri, nici de sincope, ci de faptul că părți din creier încep să cedeze și că nu mai poți accesa anumite… fișiere. Cei care o pățesc și au șansa să-și dea seama de nenorocirea care îi va aștepta, mai au timp să-și pună ieșirea din scenă la punct. Dacă nu pentru ei, măcar pentru urmași. Pierderea memoriei e una dintre marile drame ale omului.
E evident că suntem dependenți de trecut, n-ai cum s-o rupi cu el. Chiar dacă te muți în alt loc din lume, chiar dacă acolo nu mai cunoști pe nimeni și nimic, chiar dacă totul e nou pentru tine, filtrul prin care percepi întreaga schimbare, acomodarea, se face prin ceea ce deja știi, prin ce ai înmagazinat. Ți-am spus că scrisul de poezie a fost, pentru mine, și ca un jurnal. Adică, și un depozitar al întâmplărilor trăite sau imaginate. Memoria îmi aduce la suprafață, deseori, personaje și momente prin care am trecut sau care mi-au fost povestite. Nu pot da un verdict în ceea ce-i privește pe alții, dar cred că e imposibil să nu recurgi la ceea ce știi, la ceea ce ai văzut/aflat/trăit dacă faci poezie. Viitorul, ca și actualitatea, implică precauție sau exaltare. Nu-mi imaginez că sunt oameni la care vine continuu primăvara. Sau dacă sunt, oare cum e să scrii ca o mierlă, ciripind într-una? Memoria poetică e una a ambiguității, a secvențialității, a decupărilor, contextelor, colajelor. A gesturilor mici, a semnelor, a amănuntelor, dar și a ficțiunii. Când simte că nu găsește, memoria inventează, pune în loc, imaginează. Imaginează și trecutul, nu doar viitorul.
Am tot încercat să aflu un răspuns la întrebarea ta legată de modul în care actualitatea face din memorie o cutie de rezonanță, dar nu-l știu.
Martin Buber, în cartea sa excepțională, Eu și tu, propune o definiție crucială a dialogului – „Orice om posedă, înaintea oricărei experiențe sociale, un partener care este Tu-ul său înnăscut”. Am remarcat, citindu-ți poemele, pregnanța unei dimensiuni dialogale, care capătă ipostaze dintre cele mai diverse și mai dinamice. Este un dialog îmbrățișat, aș spune, în sensul în care, la nivel central, tu te apropii de cititor, cu care te identifici, îl recunoști ca fiind Tu-ul său înnăscut, îl inviți la o agapă poetică, îi permiți pătrunderea și familiarizarea cu propriul tău univers afectiv, îmbrățișându-l, în cele din urmă, cu o prietenie călduroasă. În interiorul acestei îmbrățișări, am simțit o apropiere sau o îmbrățisare a inimilor, a unor universuri care se completează și-și răspund, a unor idei, întâmplări sau experiențe. Te-aș întreba, pornind de la aceste idei de lectură, în ce măsură poezia de astăzi are sau propagă cultura dialogului sau pe cea a… îmbrățișării ca act de redescoperire a celuilalt?
Savu, poezia de astăzi nu înseamnă doar cea scrisă de oameni tineri, nu e doar cea pe care oamenii în etate, cu experiență de viață, o fac. Sunt poeți care scriu mișto și la mișto, care sfâșie, pe sine și pe cei de lângă ei, care se tânguie, care scriu cu fiere, cu sirop, cu detașare, de parcă ar scrie o fișă tehnică a unui produs, cu ardoare, umor, afect, cu credință că poezia e șansa vieții lor, că e spovedania continuă cu care sunt datori. Pentru mine, poezia e și calea spre împrietenirea cu mine, cel pe drumuri și în continuă schimbare, dar și cu celălalt, pe care nu-l cunosc, dar cu care semăn și mi-e seamăn. Fiindcă dacă public o fac tocmai pentru că vreau să pornesc un dialog, să fac un prim gest. Chiar acum mi-a scris Gabriel Nedelea, scriitor craiovean. A citit Învederatul, a și făcut o cronică entuziastă. Mi-a mărturisit – sper să nu se supere că fac public asta – că mă cunoaște mai bine acum, citindu-mă, că, într-un fel, ne-am împrietenit. Astfel de reacții conturează sensul publicatului. Nu toți cititorii îți scriu (astfel de) mesaje, nu tuturor le place cartea ta, nu toți au capacitatea să treacă de pielea textului, poate unii sunt mai pretențioși, iar formula ta nu le spune mare lucru. Dar, nu-i așa, nimic nu te poate opri. Și există cineva (ba mai mulți!) pe lumea asta care te vede ca pe un grafoman. Cum și altcineva cu care ai devenit prieten tocmai datorită scrisului. Tu-mi pui întrebări fiindcă te interesează și, poate, îți place ce/cum scriu. Or, asta dă sens demersului unui scriitor. Și curaj. Acela de a publica.
Novalis afirma că ,,poezia vindecă rănile create de rațiune”. Cum te-ai raporta la o astfel de observație? Sau, ție, personal, ce fel de răni ți-a vindecat poezia?
Mă întreb, uneori, dacă scriind poezie nu cumva pun sare peste anumite „răni”. Sau dacă nu rup coaja altora mai vechi. Scrisul nu e numai tămăduitor, cum credea Novalis, e și potențial distructiv. Ca scriitor, lucrezi cu memoria și cu sensibilitatea. Te expui foarte mult, fiindcă vorbești despre lucruri extrem de intime, pe care numai tu le știi, numai ție ți s-au întâmplat, numai pe tine te-au marcat. Când scriu, sunt o țintă-n mișcare, iar de multe ori ies rănit, răvășit. Travaliul scrisului poate însemna și să nu fi pus nimic pe hârtie. S-a mai spus: scrisul de poezie e ca o vivisecție. Numai cine n-a trecut prin asta o poate lua à la lejer. Nu caut să dramatizez și să transform actul scrisului într-unul eroic. Poate fi cu adevărat astfel doar dacă îl ajută, îl salvează și pe altul. Dacă îl mișcă atât de profund, încât îl transformă și îl face, într-un fel, alter egoul tău. Dacă scrisul nostru ne ajută pe noi, ne salvează pe noi, înseamnă că suntem norocoși.
Pe mine m-a ajutat scrisul, mult, foarte mult. Totodată, am încercat să-mi păstrez luciditatea și să nu devin sentimental, sentimentaloid. Sau, măcar, să fiu „rece” la lucrul pe text, ca să sesizez ce e prea mult, ce e în plus, ce e puțin, prea puțin ca să fie poezie. Al naibii de greu: e un uriaș efort al minții. Emoție versus cerebralitate. E un joc ce o poate lua razna, uneori. Nu-l mai poți stăpâni. Da, scrisul poate curenta mortal. Sunt sute și sute de exemple de oameni care n-au mai dat drumul din mână firelor prin care erau legați de ei înșiși. Și-au ars.
Consideri necesară apropierea unei oglinzi de masa de scris?
Eu scriu nu ca să mă uit la mine, ci ca să mă uit în mine. Nu ca să mă admir, ci ca să nu mă pierd. Scriu după miezul nopții, în pat, îmbrăcat în pijamale – cea mai intimă „uniformă”. Păi oglindă-mi lipsește mie, dragă Savu?!
scrie un comentariu