Cel mai cunoscut scriitor român contemporan cu jurnal este Mircea Cărtărescu, care îşi publică „notiţele” la fiecare şapte ani. Jurnalul său „se scrie” cu intenţia de a fi publicat. Dar ne-am gândit că poate sunt mulţi cei care îşi notează gândurile şi evenimentele importante ca un exerciţiu, ca un antrenament. Astfel că i-am rugat pe câţiva scriitori de limbă română să explice opţiunea de a ţine sau nu jurnal şi modul în care alegerea lor le influenţează scrisul.
Cristina Nemerovschi
Am ținut jurnal din acela clasic, pe caiete dictando studențești, de pe la 11 ani până pe la 22. Cred că m-a ajutat mult experiența asta atunci când a venit vorba să trec la romane pentru că, pe de o parte, așa cum e evident, orice exercițiu de scris, mai ales făcut zilnic, este bun pentru a-ți forma mâna și a deprinde chiar și fără să-ți dai seama un stil personal și o anumită siguranță în exprimare. Iar eu eram destul de conștiincioasă cu jurnalul meu, scriam uneori și de 3-4 ori pe zi, iar pauza cea mai lungă cred că a fost doar de vreo săptămână…
Dar, dincolo de asta, cred că jurnalul are un rol chiar și mai adânc pentru viitorul scriitor. Te învață să scrii sincer. Să scrii ca și cum nu urmează să te citească o altă persoană. Pentru unii scriitori pe care-i citesc astăzi, se pare că încă este o provocare să scrie autentic, e ceva care le lipsește – poate că tocmai o astfel de experiență ar fi fost benefică pentru ei. Sigur, odată ce ai învățat să scrii sincer și autentic, îți poți pune întrebarea și ce îl atrage pe cititor la cărțile tale, și dacă simți nevoia le poți face mai atractive sau mai pe înțelesul lui, dar asta numai după ce ai clarificat tu pentru tine de ce scrii, cum scrii, cât valorează ce scrii și ce semnificație are pentru tine.
În plus, scriind constant în jurnal despre tine și viața ta, te analizezi, te scufunzi în introspecție și ajungi să te cunoști din ce în ce mai bine, iar lucrul acesta e vital pentru un scriitor. Te mai poți descoperi și în timp ce îți scrii cărțile – am pățit și asta –, dar dacă pornești la drum fiind în ceață totală când vine vorba despre cine ești, vei ajunge într-un punct în care îți vei renega scrisul după o perioadă, fiindcă ți se va părea că nu te reprezintă, că te-ai schimbat, că ești altcineva. Când mi se cer sfaturi, mereu spun că mai întâi trebuie să vină cunoașterea de sine și experiența de viață, iar abia apoi scrisul.
De vreo 10 ani nu mai am un jurnal în format clasic, dar am Facebook – am avut o perioadă și blog, și îmi doresc să revin și la activitatea asta – și cred că și el este într-o anumită măsură cam același lucru. Sigur, e un jurnal care e citit și de alții, care e comentat de alții, dar dacă ai îndrăzneala necesară poți scrie exact cu aceeași sinceritate ca și cum ai vorbi doar tu cu tine. Poate pentru că ajungem fiecare la o vârstă când nu ne mai dorim să ținem ceea ce simțim doar pentru noi. ?
Dacă aș rezuma, să scriu într-un jurnal m-a ajutat să scriu mai apoi literatură, dar în primul rând m-a ajutat să mă înțeleg mai bine, iar cărțile mele au avut enorm de câștigat din asta.
Radu Găvan
Nu am ținut niciodată un jurnal, deși în anumite momente m-a atras ideea. Mi-a trecut repede. Nu am răbdarea necesară, nici nu simt nevoia să scriu în fiecare zi despre lumea mea. O fac destul în cărțile mele. Probabil că l-aș abandona. Mă gândesc că pentru cineva care scrie în mod constant, un jurnal poate fi, printre altele, un exercițiu util. Nu e nevoie să fii scriitor ca să ții un jurnal, dimpotrivă. În ziua de azi mulți scriu, dar foarte puțini sunt scriitori în adevăratul sens al cuvântului. Eu nu scriu de dragul de a scrie, scriu doar când simt cu adevărat această nevoie.
Dorina Rusu
Tatăl meu, țăran din Moldova, a ținut toată viața jurnal. În fiecare seară, după ce termina treburile pe afară, se așeza la masa de la geam și scria într-un caiet. Notele erau foarte succinte. Nu erau reflecții sau povești, scria ce s-a întâmplat în ziua aceea în lume, în țară, la noi în sat și în familie. Nu aveam voie să umblăm cu caietele lui, pe care le ținea în sertarul de jos de la bufet, dar mai trăgeam cu ochiul din când în când. Mi se părea fascinant că, citind caietele lui, puteam să reconstitui ce am făcut noi în urmă cu câțiva ani în ziua respectivă, dar și contextul în care s-a întâmplat. Semăna, cumva, cu ceea ce face funcția “see your memories” de la facebook, dar era mai interesant. În ultimii ani ai vieții, din lipsă de timp, ori pentru că avea impresia că nu mai contează contextul, tata se limita la evenimentele din familia noastră: “Azi am cules cartofii. Au ieșit 20 de saci. Mai slab decât anul trecut, când am făcut 23”. Ori: “Am dus televizorul la reparat”. Sau: “ Ceasul vechi nu s-a mai putut repara. Am luat ceas nou. Cât 
o ține, s-o vedea”.
Peste ani, de câte ori mă duceam acasă, abia așteptam să caut caietul tatei, să văd ce a mai scris. Cel mai tulburător moment a fost cel în care am descoperit nota despre moartea soțului meu. Erau doar două rânduri, cu un scris mai mare decât de obicei, puțin tremurat. Din păcate, mama, care era puțin supărată pe el pentru că-și petrecea prea mult timp cu caietele, i le-a pus pe foc pe cele mai multe. Au rămas doar două. Cel în care scrie despre moartea soțului mi-a revenit, pe celălalt l-a luat fratele meu.
Am spus această poveste pentru că mă simt într-un fel vinovată că, deși sunt fiica unui om care a ținut jurnal toată viața, nu am un jurnal. Totuși, atunci când mă frământă o problemă și nu reușesc să-i dau de capăt, caut un caiet și scriu. Aproape întotdeauna gândurile mi se limpezesc, iar răspunsul vine de la sine. Când, după ceva timp, găsesc unul dintre caiete, îmi amintesc despre mine lucruri pe care le uitasem. Ca scriitor, dar nu numai, cred că e un exercițiu foarte bun să ții un jurnal, pentru că te pune față în față cu tine însuți și îți dă mai multă claritate, iar stilistic vorbind, te ține în formă. De altfel, îmi place foarte mult să citesc jurnale, chiar dacă acelea scrise pentru a fi publicate au doza lor de ipocrizie. Cred că din jurnale poți să afli despre oameni și să reconstitui atmosfera unei epoci mai mult decât din cărțile de istorie.
Acum, dacă tot m-ați întrebat, mă gândesc să încep unul. Mai ales că aproape zilnic întâlnesc mici povești care, neconsemnate, rămân uitate, cum s-a întâmplat, de-a lungul timpului, cu atâtea altele. Și poate, cine știe, într-o zi voi folosi aceste povești.
Iulian Ciocan
Nu am ţinut şi nici n-o să ţin vreodată un jurnal. Pentru mine ar fi o mare pierdere de timp. În primul rînd, scriu tablete aproape zilnic pentru Europa Liberă la rubrica „Realitatea cu amănuntul”. Ele sunt un soi de jurnal, dacă vreţi, nişte incursiuni în viaţa de zi cu zi a moldovenilor. E chiar ceea ce văd în jurul meu. Dacă aş aduna toate tabletele, pe care le scriu din 2007, într-un volum, ar ieşi un ditamai jurnal al tranziţiei moldoveneşti. În atari condiţii, de ce aş mai ţine un jurnal? Eu îl am deja. În al doilea rînd, eu scriu foarte încet şi îmi ia foarte mult timp să scriu un roman. Dacă aş mai ţine un jurnal, n-aş mai putea, pesemne, să-mi termin romanele. Ar fi prea epuizant. Şi-apoi, cred că un jurnal ar avea un rost doar după ce ai realizări serioase în plan literar. Altminteri e ca şi cum ai pune carul înaintea boilor.
Ioana Baetica Morpurgo
Dacă jurnalul meu ar fi casa în care trăiesc, nimeni n-ar avea loc nici să respire. Alandala fragmente de vise pe sub covoare, pe podea – citate copiate din cărțile pe care le citesc (cel mai recent – ’’The strongest guard is placed to the gateway to nothing.[…] Maybe because the condition of emptiness is too shameful to be divulged’’ – din Tender is the Night, F.S.Fitzgerald – ), flashback-uri din trecut, ca imagini pe un ecran, cu fapte pe jumătate inventate ca să compenseze uitarea, lungi descrieri de spațiu ce probabil îşi vor găsi la un moment dat un loc într-un viitor roman, oameni, mulți oameni, vii, morți, reali, ireali, de toate vârstele şi de peste tot, îngrămădiți pe canapele, pe scaune – vorbesc non stop, se mişcă mereu, se ridică, pleacă, se întorc, cer, strigă, egotişti, sinceri, nesfârşiți.
Apoi pe sub masă şi pe masă stau claie peste grămadă pagini peste pagini cu politici, studii de, rapoarte despre – fragmente din cercetarea din spatele romanul la care scriu în momentul respectiv. Într-unul dintre jurnalele scrise acum doi ani în timp ce lucram la romanul Schije sunt pagini întregi cu note dintr-un curs de paraşutism. Vreo trei jurnale din spatele Imigranților sunt pline de însemnări despre închisorile secrete ale CIA-ului pe teritoriul României şi al Poloniei. Am un jurnal cu cinci pagini de înjurături – doar două conțin sintagme existente în limba română, restul le-am inventat. Nu mai țin minte cum şi de ce. Probabil m-a luat valul.
Găseşti un loc mai degajat în vreun colț de pagină şi vrei să te aşezi să-ți mai tragi sufletul – din tavan plouă cu bucăți de şerveţele, de note de plată, pe dosul cărora e scrisă mărunt schița unei scene, o frântură de dialog, imaginea unei fețe exersate de expresii contradictorii.
Jurnal nu e cuvântul potrivit. Un caiet cu coperte tari, scris în trei scrisuri de mână diferite (n-am înţeles niciodată de ce nu am şi eu un singur scris de mână ca alții), fie în română, fie în engleză – care merge cu mine peste tot, o entitate rapace, haotică, neselectivă şi întotdeauna hămesită. Un fel de Falstaff al lumii mele interioare, fără de care, totuşi, foarte puțin din viața mea de scriitoare şi-ar mai menține echilibrul.
Simona Antonescu
Nu țin un jurnal. Am avut de-a lungul timpului mai multe tentative, am început mai multe jurnale. Toate au fost însă părăsite destul de repede. Nu vedeam sensul, nu mi se părea că viața pe care o duceam zi de zi era suficient de interesantă, pentru ca scrierea unui jurnal să merite timpul.
Pe de altă parte însă, toate reflecțiile stârnite de întâmplările zilnice sau de oamenii pe care îi cunosc le transpun în romane, ele devin aproape întotdeauna reflecțiile câte unui personaj. Le notez pe tot felul de căpețele de hârtie sau prin telefon. Este ceva la granița dintre un jurnal și lucrul la un roman.
Nu scriu zilnic. Nu știu dacă asta este bine sau rău, pur și simplu nu o fac. Literatura este singurul domeniu, singura parte a vieții mele pe care mi-o păstrez strict de suflet. Așa am început și, pentru mine, așa funcționează. Fac doar ceea ce-mi face plăcere pe acest teritoriu. Strictețea unui jurnal m-ar face să mă simt, cumva, la job.
Cred că ne-scrierea unui jurnal mă ajută în munca de scriitor, pentru că îmi permite să amestec ceea ce trăiesc eu cu ceea ce trăiesc personajele mele. Romanele pe care le scriu îmi sunt jurnalele.
Mircea Pricăjan
Bunicul meu îi spunea caiet de amintiri. L-am răsfoit de multe ori. Erau acolo consemnate sumar diferite momente: cînd a cumpărat porcul, cîți pui au ieșit din ouă, cu ce a însămînțat grădina… Dar erau și fotografii, lipite printre rînduri, cu părinții lui, desene cu casa părintească, chiar și o schiță a casei pe care singur a ridicat-o apoi, făcînd el însuși fiecare cărămidă. Am găsit informații despre mine, cît de cuminte eram — sau cît de neascultător! —, ce poezie am recitat la grădiniță — sau, mai degrabă, ce poezie am refuzat să recit la serbare! —, ce bine ne-am simțit noi trei, el și sora mea, cînd am fost la pădure după ciuperci, urzici și bețe de alun (pentru araci, dar și pentru arbaletele mele).
Caietul lui de amintiri era, de fapt, un jurnal.
Cum jurnal este și caietul pe care, urmîndu-i exemplul, îl ține și tatăl meu, deși îi spune — și el — tot caiet de amintiri. Tata este însă next level. Notațiile lui sînt nu doar mai dese, ci și mai detaliate.
Eu, desigur, nu puteam rupe tradiția. Am început să-l scriu, cred, în 1996, la 16 ani. În orice caz, atunci m-am luat în serios, de atunci păstrez caietele. E momentul în care am citit — și m-a bulversat — Jurnalul lui Mihai Sebastian, tocmai recuperat la Humanitas. Am scris în el cu sîrg verzi și uscate, zi de zi, în principal impresii despre cărțile pe care le citeam. Îmi făceam planuri de lectură și mă urecheam dacă nu le respectam la literă. Deh, tradiția familiei, dincolo de această manie a… caietelor de amintiri, e profund cazonă, chit că eu, unul, n-am urmat cariera militară. Cu vîrsta, însă, notațiile s-au rărit, subiectul lor s-a diversificat și am început, într-adevăr, să mă folosesc de acest exercițiu ca preambul pentru a scrie ficțiune, pentru a-mi stîrni pofta.
În ultima vreme, observ o tendință interesantă, inexplicabilă: uit de jurnal în perioadele foarte zbuciumate și revin la el doar cînd viața, în general, se reașază pe un făgaș, să-i zicem, banal. De parcă jurnalul ar fi pentru mine locul unde-mi doresc să adun doar amintirile plăcute. Pentru toate celelalte există, pesemne, refugiul ficționalității. Pesemne. În tot cazul, pare că mi-aș dori și eu, ca bunicul și tata, să am la bătrînețe dovada lucrurilor pe care le-am clădit.
scrie un comentariu