Ștefan Bolea e un tip complex. Poet și prozator, filosof, redactor la EgoPHobia și Apostrof. Și nu numai… Nu mă apuc să înșir tot, că ne prinde Apocalipsa și nu mai apucați să citiți interviul. Pentru cei interesați, biografia completă se găsește aici. Da, talentatul domn Bolea face o grămadă de lucruri. Pe deasupra mai e și bunul meu prieten, așa că m-am folosit de treaba asta ca să-l încolțesc cu niscaiva întrebări. Ce a ieșit, vedeți mai jos.
Dragă Ștefan, în timp ce citeam Caietul Roxanei m-am gândit: Tipul asta e un soi de căpcăun care devorează copii. Firește, mi-a plăcut la nebunie cartea ta. Apoi te-am cunoscut și personal și m-am gândit: Ăsta e un tip cumsecade. Îi plac copiii, dar nu-i mănâncă. Avem, deci, aparent, un Domn Hyde în literatură și un Doctor Jekyll în viața de zi cu zi. Cum ești tu, de fapt?
E bună comparația cu Jekyll și Hyde, mai ales că și eu sunt doctor. Vorbind în termenii lui Klages, aș spune că avem un conflict între suflet și spirit. Dar e prea simplu așa. E un duel între cele două suflete care-mi bat în piept, ca să-l parafrazez pe Goethe. Psihanalitic, un război între trebuie și vreau. Între cele două, miza ar fi să pot să pot. Uneori mă surprind pe mine, uneori sunt eroul meu, dar se întâmplă des să-mi dau motive pentru a mă autodisprețui. Am și complexul Dumnezeu, și sentimentul atotnimicniciei. Pe scurt, viața mea cu mine poate fi destul de dificilă. Chiar dacă are un renume prost, am, din când în când speranța că damnațiunea nu este încifrată în toate celulele mele… De altfel, e ciudat că volumul meu de succes e Caietul Roxanei. Eu nici nu voiam să-l public, pentru că l-am scris la 16 ani. Alex Voicescu mi-a propus să-l dau tiparului când a aflat că Lucian Mareș a folosit pasaje din Caiet în Jurnalul răului. Cred că are totuși un fel de autenticitate neagră – din perioada când îmi plăcea să sparg geamuri, când mergeam regulat prin cimitire și practicam arta piromaniei…
Piromanie, ha? Ne poți oferi ceva detalii fierbinți legate de treaba asta?
Trebuie să invoc al cincilea amendament. Să spunem doar că neronismul nu mă lasă rece.
Bine, atunci să abordăm alt subiect fierbinte. Ce părere ai despre literatura română de azi? Roman, poezie…
Mi-a plăcut romanul tău, Diavoli fragili. Nu spun mai multe aici, că ar fi de prost gust; cine e interesat poate să citească ce-am scris pe Goodreads sau la Apostrof. Consider că un roman al lui Crâznic ar putea fi spectaculos: are niște pagini superbe în primele sale două cărți. Paul Chetreanu-Don pregătește un roman, Cadavre sexuale, care promite să fie un hit. Mi-a plăcut mult Jurnalul răului de Lucian Mareș – e regretabil că a murit înainte să confirme ca mare prozator.
La poezie mi s-a părut remarcabilă cartea de anul trecut a Ioanei Vintilă, Păsări în furtuna de nisip. Am agreat și lectura Iuliei Iacob la Sibiu, Festivalul Z9. Sunt curios cum va arăta al doilea volum de poezie al Alexandrei Medaru. Chiar vorbeam zilele trecute cu doamna Marta Petreu că avem de câteva decenii bune poete mai bune ca poeții.
Mulțumesc pentru reclama la Diavoli. (A rămas același număr de cont, da?). O nebunie de carte, într-adevăr. Și acum, dacă tot am menționat termenul, cum privești tu nebunia?
Cu simpatie și, până la un punct, cu admirație. S-o luăm invers. Să ne amintim una din scenele din Far from the Madding Crowd de Thomas Hardy (mă gândesc acum la ecranizarea lui Thomas Vinterberg: secvența la care mă refer se găsește aici). Bordercollie-ul lui Gabriel mână oile sale în prăpastie. Nebunii sunt acei oameni care sar direct în abis, în timp ce 90% din populație ar face, pe bună dreptate, orice să evite prăbușirea. Nebunii sunt percepuți ca fiind oameni slabi, la fel cum sinucigași sunt blamați și luați în derâdere. Mi se par jalnici oamenii care se simt superiori față de sinucigași și de nebuni, ignorând că îți trebuie o putere supraomenească să te revolți împotriva programării colosale a instinctului de conservare. Nebunii au un soi de măreție, care le va fi inaccesibilă celor mai mulți oameni, ce sunt insignifianți, terni, anodini, de prisos: produse în serie, cum spunea Schopenhauer. Din perspectiva mea, nebunia este un soi de altă cunoaștere (para-nous poate fi tradusă și drept cunoaștere alternativă), un mod de a vedea ceea ce alții nu văd: și acesta poate fi și un simptom al geniului. Însă îi admir și mai mult pe cei ce-și depășesc nebunia. În epoca modernă, doar Strindberg și Jung și-au revenit din psihoză. Să ne gândim că primul era contemporan cu Nietzsche și Eminescu… În rest, am doar comizerațiune pentru nebunie. Cam o dată la un an, am un fel de depresie de câteva săptămâni – poate și mai mult –, când pur și simplu nu pot lucra, poate și pe bază de burn out: pentru că, în general, încerc să fiu eficient. Creierul își dă un soi de shutdown și sunt brain dead. Mutter, ich bin dumm, cum a zis Nietzsche. Păstrând proporțiile, din opera lui Hesse, cel mai mult semăn cu Tegularius. În consecință, pot înțelege suferința mentală. La fel ca la primul punct, mi se par niște cretini oamenii care iau în derâdere depresia, care consideră că te poți vindeca de melancolia severă cu rugăciune, ciocolată, voință sau jogging. Totul are o bază biochimică: dacă nu-ți intră serotonina la creier, poate să-ți facă și Selena Gomez blow job, că tot nu te poți scula din pat.
Interesantă asta cu Selena Gomez. Oare ce ar spune Freud dacă te-ar auzi?
Cred că ar agrea ideea, nu era un încuiat. Dacă o băgăm și pe Ariana Grande în fantezie, cred că depresia și-ar lua măcar o noapte liberă.
Cu ce filosof, mort sau nemort, ai ieși la o cafea să vorbiți despre toate cele?
Visez uneori că stau la o cafea cu triumviratul Schopenhauer-Nietzsche-Cioran și aud din toate părțile: „Bolea, nu e așa grozavă germana ta“. Le răspund: „Dar numai Arthur știe engleză așa de bine ca mine“.
Apropo de germană, într-un interviu pentru DLITE ai spus: „Am ales umbra în literatură pentru că, în cazul în care nu ești un filosof infatuat, îți dai seama că poeții și prozatorii știu la nivel intuitiv ceea ce filosofii „descoperă” mai târziu intelectual.”
Mi se pare o afirmație foarte interesantă. Ai putea detalia, te rog?
Filosofii care disprețuiesc literatura sunt fie proști, fie inculți. Conceptul de umbră, pe care Jung îl definește în primele decenii ale secolului XX, există deja în literatura secolului XIX. Asta încerc să demonstrez în cartea bazată pe teza mea apărută la Tracus Arte. E.A. Poe, Mary Shelley, Maupassant, R.L. Stevenson ș.a. anticipează multe din tezele psihanalizei și ale psihologiei analitice. Literatura și filosofia sunt două fluvii care originează din același izvor, scriu în carte. Cum ar fi dacă am pune în același cadru Lumea ca voință și reprezentare de Schopenhauer și Mandred de Byron, scrise în aceeași perioadă? Sau dacă ne imaginăm o premieră a lui Tristan în care Nietzsche și Baudelaire ar fi în aceeași lojă? Ori chiar Mainländer și Eminescu? Cred că lumea noastră e mai săracă pentru că nu mai există Facultăți de Litere și Filosofie (unde să fie și cursuri de istoria artei, film și muzică).
Dacă ai putea comite o crimă fără să dai socoteală în fața legii, crezi că ai face-o? Mă rog, dacă deja s-a întâmplat, poți să spui – rămâne între noi și cititori.
În adolescență, în perioada Caietului Roxanei, eram fascinat de figura criminalului. Țin minte că scriam în jurnal: „Voi fi un Dorian Gray al crimei“. Plănuiam un Tratat de crimă universală pe care urma să-l scriu în greaca veche. Alas, am aproape 40 de ani și o viziune mai temperată asupra lucrurilor. Poziția jungiană mi se potrivește mai mult acum: psihologul elvețian considera că omuciderea te spurcă, te descalifică în calitate de ființă umană. Am avut o perioadă coșmaruri în care se făcea că eram Raskolnikov și mă trezeam cu o vinovăție imensă. E bine că nu poți ucide cu gândul sau că nu am puteri paranormale ca bunica mea (al cărei blestem era aproape o condamnare), că altfel rădeam de mai multe ori populația planetei. Estetic, însă, un film ca The House Jack Built mi se pare admirabil. Am scris despre el aici. De altfel, n-aș ezita să omor pe cineva care mi-ar răni familia (și aici îmi includ, expunându-mă ridicolului, animalul de companie). În rest, sunt prea comod pentru a avea o rutină de criminal în serie: îmi place să citesc și să scriu, să mă duc la filme și la teatru, să mă uit la NBA, să joc snooker, să ascult muzică. Persona mea de scriitor aduce oricum a criminal intelectual. Uneori e vulgar să pui lucrurile în practică, nemaivorbind de implicațiile legale.
De dragul jocului, dacă ai găsi totuși resursele pentru a deveni un bun ucigaș în serie, ce ai căsăpi – blonde, scriitori, pitici, ghiolbani, oameni care pun întrebări legate de criminalii în serie? Care ar fi tiparul victimelor tale?
Mass shooting. Vorba celor de la Type O Negative, we hate everyone.
Mai devreme ai aruncat-o pe asta cu bunica ta – puteri paranormale – blestem și condamnare, și apoi nici că te-ai mai uitat în urmă. Stai așa! Eu protestez! Cititorii protestează! Selena Gomez protestează și ea! Detalii, domnule…
E de ajuns să spun că bunica mea este unul din puținii supraoameni pe care i-am cunoscut. Mi-aș dori să scriu o carte despre ea cândva.
Sper să o scrii. Aș citi cartea asta. Bun, am ajuns la finalul discuției noastre. Poezie, filosofie, critică literară, eseu. Ești un autor prolific. Ce urgii mai ai în plan pentru 2020?
Îmi apare vara aceasta în America, la Lexington Books, cartea bazată pe teza de doctorat secundă pe Jung. Probabil că la sfârșitul anului voi publica la Crux ediția a doua adăugită a Caietului psihopatului. Am mai găsit niște caiete din perioada aia, pe care vreau să le utilizez. Lucrez la un Cioran nou, dar, din pricina capriciilor saturniene, avansez lent. Vreau să fac și cu Chetreanu o carte pe nihilismul lui Eminescu. Și mă gândesc la o carte pe nihilism în engleză în poezie, filosofie și muzică rock. Dar sunt multe aici care nu vor fi concretizate decât în 2021-22, dacă va fi cazul. Am și cumva sentimentul că am ajuns la un soi de limită, că nu mai am multe de spus, că am dat destule, dar cumva degeaba. Asta nu are cum să motiveze. Sper să depășesc cumva midlife crisis-ul ăsta, pe care îl am deja de la 32 de ani.
Mai multe despre Ştefan Bolea şi cărţile sale, pe site-ul stefanbolea.ro.
scrie un comentariu